Un morman de paie uscate

(o poveste de Crăciun)

„Gata și curățenia! Bine că am terminat și cu asta. Poate să vină Crăciunul!!! Sunt pregătită!!! Firma de catering a zis că vine cu mâncarea mai pe seară, în jur de ora opt. Numai bine, pot să ies puțin și în oraș să văd bradul din centru și poate prind și aprinderea luminițelor, să mă bucur și eu de feeria Crăciunului. Până la urmă, despre asta este Crăciunul, nu?! Relaxare, liniște, no stress, vacanță, încărcarea bateriilor, pe care oricum le‑am adus la zero făcând curat prin toată casa. Dar măcar arată totul țiplă!!!”

Așa gândea Cristina în după‑amiaza zilei de 24 decembrie, admirându‑și „opera de artă”, adică toată casa strălucind de curățenie și bradul frumos împodobit, sub care știa că nu are ce cadouri să primească, fiind singură. Dar asta nu o deprima nicidecum, fiind împăcată cu singurătatea ei.

„Abia stau și eu liniștită. Mă scol când vreau, mănânc ce vreau și când vreau, ies când vreau, vin când vreau, mă culc când vreau. Nu trebuie să stau la cheremul nimănui. E foarte bine așa!!!”

Și zicându‑și în sine toate acestea, ieși pe ușă cu gândul să meargă să vadă și să simtă magia Crăciunului din oraș. Dar când să iasă din scara blocului, își aduse aminte că și‑a uitat portofelul acasă și fu nevoită să se întoarcă. Dar cum intră în apartament, rămase împietrită de ceea ce văzu: lângă brad trona o mare grămadă de paie uscate. Prima reacție a ei a fost panica. O panică pe bază de nervozitate, pentru că își vedea toată munca zădărnicită, sau mai curând batjocorită. Abia după un minut de nervi duși la extrem, în care se strădui să respire pentru a evita un infarct sau un AVC, își veni puțin în fire și începu să gândească logic și să se întrebe cine i‑a adus în apartament grămada aceea de paie. Cu ce scop nici nu se mai gândea. Era clar. Cineva dorea să‑și bată joc de ea și să‑i strice Crăciunul.

S‑a gândit prima dată la fostul ei iubit, care ar fi avut de unde să ia paiele, fiind un țăran, adeseori necioplit. Dar în primul rând, acesta nu mai avea cheia de la apartament. Doar a schimbat yala după ce s‑au despărțit cu surle și trâmbițe și scandal și poliție în bloc și tot tacâmul. Apoi, și dacă ar fi avut cum să intre în apartament, când ar fi putut face asta? Ar fi trebuit să treacă pe lângă ea. Doar nici nu a apucat să iasă din bloc. Și blocul nici nu are lift, deci tot pe scări trebuia să fi urcat. Ar fi dat nas în nas. S‑o fi deghizat și o fi ascuns paiele sub haine. Dar parcă nu se intersectase cu nimeni pe scări, nici slab, nici gras, nici îmbrăcat firesc, nici vreun dubios. Deci, ideea că cineva a intrat pe ușă, prin efracție, trecând pe lângă ea pe scări, căzu.

Deci, cineva a intrat pe geam. Fuga la geamuri. La living era închis. La bucătărie – închis, la baie – închis, la dormitorul ei – închis, la camera de oaspeți – închis. În plus, erau și gratii la toate geamurile, pentru că stătea la etajul întâi și blocul fusese dotat cu gratii la primul etaj, tocmai pentru a preîntâmpina intrarea prin efracție, pe fereastră, a hoților. Rămase pe gânduri, deși, clar, nu putea să gândească foarte logic în acele momente. Se întoarse în living și de data asta simți că înnebunește de‑a binelea: peste mormanul de paie apăruse nici mai mult, nici mai puțin decât o iesle. Și nu una așa ca‑n tablouri sau ca‑n povești. Ci o iesle pătată de noroi și balegă. Fu cât pe ce să leșine când o readuse în simțiri un muget de vacă, ceea ce o trimise instantaneu în copilăria ei nu foarte îndepărtată, dar de care se străduise din răsputeri să uite sau să se dezică. Când apăru în scenă și un măgăruș, care scotea niște i‑ha‑uri foarte jalnice, începu să se lovească peste față, să se ciupească de mâini, sperând că încă doarme și visează…

Dar nu visa nicidecum. Totul se petrecea aievea, sub ochii ei cât se poate de treji. Încercă din răsputeri să își adune puterile, să se calmeze și să vadă ce e de făcut. Iar primul lucru care îi veni în minte ca o soluție cât de cât logică a fost să sune la poliție:

-Alo! Ați sunat la 112, serviciul de urgență. Care este urgența?

-Bună ziua! Mi‑a fost spart apartamentul și hoții mi‑au adus în casă un morman de paie uscate, o iesle, o vacă și un măgar!!!

Turui toate acestea aproape fără să respire.

-Doamnă, vă rugăm foarte mult să vă calmați și să ne spuneți puțin mai rar ce s‑a întâmplat.

-Cum să mă calmez, doamnă, când cineva mi‑a spart apartamentul și mi‑a introdus în casă prin efracție un morman de paie, o iesle murdară de noroi și de balegă, un măgar și o vacă? Practic, livingul meu arată acum ca un grajd de la țară!!!

De data aceasta spuse totul puțin mai rar, căutând să se calmeze.

-Doamnă, vă rugăm să nu vă bateți joc de noi și să nu țineți linia ocupată degeaba. Cineva poate chiar are nevoie de noi, se auzi vocea robotică, dar stridentă, de la celălalt capăt al apelului.

-Vă jur că nu îmi bat joc. Vă jur că este adevărat!!!

-Doamnă, noi știm că dacă cineva sparge un apartament, o face pentru a fura, nu pentru a aduce lucruri, indiferent de natura lor.

-Vă rog să mă credeți pe cuvânt și să trimiteți pe cineva aici. În cazul în care veți constata că este o glumă proastă, mă angajez să plătesc amenda, indiferent cât va fi.

-Bine. Trimitem imediat un echipaj. Adresa dumneavoastră?

-Bulevardul Constructorilor, nr. 44, bl. 24, sc. A, et. 1, interfon 01, București.

-Am notat. În cel mai scurt timp o echipă va ajunge la dumneavoastră.

Apelul se închise chiar când vaca începu să mugească și măgarul să ihăie.

În mod cu totul surprinzător, echipajul de poliție a venit în maximum cinci minute, timp care ei i s‑a părut, desigur, o veșnicie. Dar când le‑a deschis ușa, șoc și groază: unul dintre polițiști era chiar fostul ei iubit, fostul țărănoi, principalul ei suspect.

-Ce‑i cu tine aici? l‑a luat ea tare de cum l‑a văzut, proptindu‑se în ușă ca să‑i bareze intrarea.

-Îmi fac doar datoria. Te rog să ne permiți să intrăm și să vedem despre ce este vorba.

-Așa este, doamnă, spuse colegul acestuia. Dacă nu ne permiteți să intrăm, o să considerăm că a fost o glumă proastă și veți suporta consecințele.

-Bine, intrați! cedă Cristina la insistențele celuilalt polițist, sau mai degrabă de frică să nu rămână cu problema nerezolvată. Intrați și convingeți‑vă că nu este nicio glumă proastă. Numai că, în momentul în care au ajuns toți trei în living, tabloul era deja complet. Sau, mai bine spus, icoana, căci între timp în iesle era așezat un prunc înfășat destul de sumar, ce gângurea vesel, iar în jurul său nu mai puțin de opt persoane, dintre care doi, un bărbat și o femeie, erau îmbrăcați în haine evreiești, de epocă, trei bărbați erau îmbrăcați ca niște ciobani veritabili, iar ultimii trei – ca niște regi veritabili, plini de toate zorzoanele lumii. Chiar când au intrat în living, aceștia din urmă se prosternau în fața pruncului, oferindu‑i ofrandele aduse: aur, tămâie și smirnă. Atunci au înțeles, și Cristina și polițiștii, că în fața lor se desfășura aievea scena Nașterii Domnului. Nu le era clar dacă aveau de a face cu o regie, cu o piesă de teatru turnată impecabil de un regizor nebun, care să fi avut năstrușnica idee de a transforma un living, ales poate la întâmplare, într‑o scenă de teatru, sau dacă nu cumva cei din fața lor erau chiar Pruncul Iisus, Fecioara Maria, dreptul Iosif, păstorii și cei trei magi de la răsărit, cei adevărați, din Biblie. Dar, pătrunși cu toții de importanța momentului, se lăsară și ei în genunchi în fața scenei și fiecare gânguri ceva ca pentru sine însuși.

Au rămas așa câteva minute bune, după care s‑au ridicat, având fiecare impregnată pe chip o bucurie supranaturală și în suflet o pace nemaitrăită până atunci. Cristina și fostul ei iubit s‑au privit un moment în ochi, apoi s‑au luat în brațe și s‑au sărutat pasional. Celălalt polițist a început să aplaude. Apoi, când s‑au uitat înapoi la scena Nașterii Domnului, aceasta dispăruse ca prin farmec, ca și când nimic nu se întâmplase. Era din nou aceeași curățenie de la început. Doar steaua din vârful bradului strălucea parcă mai tare. Au rămas toți trei înmărmuriți și confuzi. Au ieșit din starea aceea doar când a sunat cineva la interfon. Era firma de catering, adusese mâncarea comandată de Cristina. Au mâncat cu toții câte ceva, apoi cei doi polițiști s‑au întors la muncă, chiar dacă unul dintre ei s‑a lăsat cu greu convins să o facă.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

ARTICOLE RECENTE

CELE MAI POPULARE ARTICOLE

Articole recomandate

Noutăți
Angelina Popovici

Sărbătorind feminitatea

În grădinile pictoriței Victoria Cozmolici, femeia e și sămânță, și floare, și rod totodată. Gata pentru alte înfloririi, prin viața ce-o perpetuează. Siluete, rotunjimi îmbietoare,

Noutăți
Vitalie Vovc

Ci să nu vă ghiftuiţi!

Există o categorie de filme (mai că am putea să le rezervăm un gen cinematografic aparte) care tratează despre arta culinară. Nu ar trebui să

Noutăți
Valerian Sava

Mono‑dialoguri filmo‑critice (85)

Incongruențe revigorante în plină caniculă: Memento 1918 (Adrian Popovici) & Carbon (Ion Borș) Dacă proiecțiile răzlețe cu Memento 1918 de Adrian Popovici – film anunțat

Noutăți
Anda Vahnovan

Omul acvariu sau rusul cel bun

Despre Ivan Pilchin, personajul și omul, autorul culegerii de poezii Omul acvariu, am citit la soția sa, Maria, în unul dintre poemele postate pe rețea,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *