Prin 1955, un cătun din sudul Moldovei a primit, în cinstea lui Lev Tolstoi, numele Iasnaia Poleana (Poiana Luminoasă). Tolstoi nu a avut vreo legătură cu acel cătun. Totuși, într‑un mod bizar, așezarea a primit numele moșiei lui dragi. Am trecut în alt secol. Imperiul s‑a prăbușit demult, denumirile au mai fost schimbate, dar Iasnaia Poleana a rămas.
Satul e situat dincolo de capătul lumii. Drumul e ca pe vremea lui Lev Tolstoi. Undeva după Chircani faci dreapta spre Doina. Te afunzi în noroi câteva zeci de kilometri și, dacă nu ești atent, uiți că Iasnaia Poleana e undeva în stânga. E ca și cum lași drumul de început de secol XX și te duci spre secolul al XIX‑lea. Poate că nu ar fi rău să fie puse niște borne care să îți arate că te‑ai mai înfundat în trecut cu zece ani ori că înaintezi, pe drumul înapoi, spre secolul XXI. Iasnaia Poleana ți se deschide în fața ochilor: o grădiniță închisă, un magazin sătesc, un carusel vechi. În sat mai sunt vreo optzeci de suflete. Adică mai puțini oameni decât anii unui secol. Bătrânii sunt majoritari. Grădinița s‑a închis fiindcă nu o poți ține cu trei copii. Există o singură uliță, care se numește Tinereții. Ce ironie! Totuși, mă gândeam că o puteau numi Lev Tolstoi, din moment ce cătunul este Iasnaia Poleana. Dar nici în perioada sovietică nu s‑a numit – ca peste tot – Lenin.
În sat plutește un amestec de secol XIX și ceva de secol XX. Sigur nu e și secolul XXI. Pe singura uliță vine un bărbat uriaș, mergând alene. Se oprește lângă mine, miroase a vin, îmi întinde mâna:
-Eu sunt Anatolie.
-Eu sunt Ștefan.
De prin ogrăzi ies bătrâne curioase în eternele lor capoate albastre, cu șorțuri și papuci de casă. Le spun că m‑a atras denumirea satului și am venit să văd ce este aici. Discut cu oamenii și nimeni nu ține minte să fi citit ceva din opera marelui scriitor. O bătrână își amintește că la școală, așadar în secolul trecut, îi ziceau ceva de Tolstoi, dar nu mai știe ce anume. O femeie aduce din casă două fotografii vechi. Pe una e surprinsă ulița plină de zăpadă și se zărește doar un om. O fi fost făcută de vreun fotograf aventurier ca și mine. Pe spatele uneia dintre fotografii este scris „Decembrie 1971, Iasnaia Poleana”. Îi privesc cum discută și am senzația că sunt niște oameni captivi într‑o veche fotografie. Ori au căzut dintr‑o poză de acum jumătate de veac și au prins viață. Un bătrân privește fotografiile și zice:
-Aveam douăzeci de ani și îmi era rușine că nu aveam și eu o poză. Aș fi vrut…
Fraza îi este întreruptă de uriașul blând, care îmi întinde iarăși mâna și îmi spune:
-Eu sunt Anatolie.
-Eu sunt Ștefan.
Reluăm discuția despre sat și oameni, căci bătrânul, odată întrerupt, nu și‑a mai dus gândul până la capăt. Îmi dau seama că niciunul nu folosește cuvinte care țin de realitatea secolului XXI. Aș vrea să le întreb pe femei: „Ați auzit că Iuri Gagarin a zburat în spațiu cu un deceniu înainte să fie făcută fotografia pe care scrie «1971, Iasnaia Poleana»?” Ori să le întreb dacă știu că, în 1969, un american, Neil Armstrong, a pășit pe Lună spunând: „Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire”.
Saltul acela uriaș, oricum, nu înseamnă nimic la Iasnaia Poleana. Aici, timpul nu poate fi cuprins, măsurat. Există doar prezentul, fără trecut și viitor. Oamenii sunt absorbiți de discuție, fotografia trece de la unul la celălalt. Mintea mea caută răspunsuri, caută să cuprindă realitatea. Aici nu a fost niciodată comunism. Poate o scurtă perioadă a unui socialism romantic. Ceea ce credem că vedem și trăim la Iasnaia Poleana nu e nimic. De altfel, Lev Tolstoi spunea la un moment dat: „Viața cea adevărată este în afara timpului. Este doar în prezent”.
Da, aici e un fel de tolstoism, fiindcă viața din sat nu poate fi încadrată nicicum în ceea ce se întâmplă pe globul pământesc la început de secol XXI. Nu știu de ce, dar mă aștept ca de undeva, dintr‑un capăt al uliței, să își facă apariția și contele Tolstoi.
-Eu sunt Anatolie, se prezintă a treia oară uriașul din Iasnaia Poleana.
-Eu tot Anatolie, îi răspund. Uimit, bărbatul adaugă:
– Ca pe mine, ca pe mine.
În sat nu este nici măcar o bisericuță. Când moare cineva, vine preotul tocmai de la Doina. Și în cazul acesta avea dreptate Tolstoi când spunea că biserica este în sufletul fiecăruia. Plec spre magazinul din sat, de unde câteva femei cumpără pâine. Ea este adusă de la zeci de kilometri. Întreb câte pâini se aduc zilnic. Mi se spune că patruzeci. Este exact numărul zilelor care au trecut de la moartea lui Iisus pană la Înălțarea Lui la Cer.
Îmi privesc iarăși ceasul de mână, vechi de o jumătate de secol, doar pentru a ști cât de repede se întunecă. Oamenii mă petrec și mă întreabă ai cui sunt ei, locuitorii din Iasnaia Poleana.
-Cum adică ai cui? Ai lui Lev Tolstoi.
Am ajuns la o răspântie, unde trebuie să hotărăsc dacă merg spre stânga sau spre dreapta. Mașina Poștei Moldovei trece spre Doina, venind dinspre Chircani. Îmi spun că poate duce scrisori din secolul al XIX‑lea pentru cei din secolul XXI. Hotărăsc să merg spre stânga. Voi străbate câteva zeci de kilometri și, undeva în noapte, voi ajunge în secolul al XXI‑lea. Este timpul să ajung din urmă ziua de azi.
