Cultura românească este un izvor inepuizabil de simboluri, forme, culori ce au trecut prin generaţii ca printr-un filtru, purtând în timp amprentele lor. Lungi segmente din cultura, istoria, limba română și din patrimoniul Basarabiei politicul de cândva le-a șters. Am fost sărăciţi, lipsiţi de propriile valori și de identitate. Astăzi, prin artă revin la rădăcinile mele, la esenţa lucrurilor ce mă definesc, la limba mea română, pentru a mă regăsi și pentru a reconstrui verticalitatea culturală de care am fost lipsiţi. În același timp, îmi propun să actualizez și să valorific specificul arhitecturii vernaculare de cândva. Prin ,,Albastru” vin să prezint publicului bijuterii arhitecturale ce sunt despărţite de un hotar, dar care rămân a fi înrudite de realitate și pictură pentru totdeauna. Această culoare semnifică pentru mine transcendenţa, aspiraţia sufletului de a se înălţa spre divin, complexitatea lumilor interioare, infinitul și veșnicia.
Proiectul expoziţional pe care l-am iniţiat din dragoste de case autentice, ,,Albastru de pe Prut”, oglindește tema arhitecturii vernaculare din spaţiul românesc. Această linie tematică, tot mai prezentă în creaţia mea, subliniază prin formă și culoare necesitatea și importanţa apropierii celor două maluri de Prut. Vin să povestesc prin albastru tăcerile zidurilor ce nu cuvântă, simbolistica cromatică fiind un aspect major în parcursul meu artistic. E un proiect de suflet, prin care îmi doresc să scot în evidenţă frumuseţea și rafinamentul arhitecturii vernaculare românești, după lungi călătorii de documentare. Prima expoziţie din acest proiect am vernisat-o în 2024, în pragul Zilei Naţionale a României, la București, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român.
M-am născut în centrul Moldovei, la Orhei, zona cu cele mai multe case albastre și izvoare. Puţintei, satul în care am crescut, e vinovat de dragostea mea pentru casele și liniștea lui odihnitoare. Aici am prins gustul valorilor și sunt recunoscătoare că port în inimă un colţ de Rai. Aici am învăţat că albastrul este o culoare odihnitoare. Studiile știinţifice spun că albastrul este una din culorile cele mai populare, mai inocente, datorită personalităţii ei fără echivoc. Aerul, lumina și apa, trei dintre dimensiunile fundamentale și corelative ale existenţei biologice a omului, au creat, în experienţa vizualului, culoarea albastră și iluzia acesteia.Totuși, ţăranii, oamenii simpli care s-au născut în sat l-ar adăuga aici și pe Dumnezeu. Pereţii caselor erau pictaţi cu cer, cu senin, cu depărtări care îl apropiau pe Creator de oameni. Alegerea acestei culori avea un rost, fiind o tradiţie și o necesitate de a duce valoarea mai departe.
Oficial este o culoare „rece”, dar când privești din depărtare un sat din care răsar ca niște viorele case albastre, simţi o atracţie magnetică, o chemare spre apropiere, spre descoperire, spre sufletul uman. Pentru unele etnii, albastrul reprezintă loialitatea, fidelitatea și comportamentele alese, pentru vechii egipteni era culoarea cerului și a doliului, iar la grecii antici, Zeus, stăpânul zeilor, purta o mantie albastră, semn al puterii. Pentru cei născuţi în spaţiul românesc este expresia cerului, a văzduhului, dar și a straielor sfinţilor din icoane, a apelor dătătoare de viaţă și a florilor de câmp. Mereu am fost legaţi de cele sfinte și albastru este o funie, o cale, un fir ce ne ţine conectaţi constant cu Dumnezeu.
În tradiţiile românești culoarea albastră, folosită la încondeierea ouălor pentru Paște, se obţine din plante ca dediţelul și floarea-soarelui, care dau și culoarea neagră, cu deosebirea că se fierb în borș acru, în care se pune piatră acră și piatră vânătă. Deci, florile pământului și mâna omului plămădesc culoarea cerului pentru sărbători.
Albastrul este culoarea considerată cel mai adesea simbolul a tot ce este legat de spiritualitate, mai ales în arta populară. Spre deosebire de alte culori, dă impresia de rece și predispune la meditație. Aplicat pe un obiect, albastrul despovărează formele, le ușurează, le deschide. Lipsit de materialitate în sine, albastrul dematerializează și transformă realul în imaginar. Culoarea albastru nu are un termen anume în lexicul vechi românesc. Conceptul a fost numit în limbile neo-latine prin cuvinte împrumutate din ger-mană: blau, bleu, blue sau arabă: lazurd, azur. În română, avem pentru tonurile de albastru-deschis termeni ca: azuriu, havai, bleu și pentru albastru-închis: ultramarin, muriu, safiriu, siniliu, mnieriu, respectiv termeni ce denumesc nuanţele de albastru-verzui: turchez, ceruleum și albastru-violet: lulachiu (piatră de fote), liliachiu, vineţeală, vioriu, turciniu.
În zona de centru a Moldovei, zona Orheiului și nu doar, albastrul de pe case e numit „sineală”. Un termen venit de la colorantul cu nuaţă intensă de ultramarin – „sinică” (poate fi de la albastru în rusă – sinii), cu care se amesteca varul și se văruiau casele. Fiecare gospodar alegea un ton anume, a cărui intensitate depindea de preferinţele cromatice, de tradiţie sau de cantitatea de vopsea, căci pe timpuri era foarte scumpă.
Călătorind în Transilvania, spaţiu intercultural prin excelenţă, am descoperit valoarea socială, artistică, culturală a culorii albastru datorită caselor ,,mnieruite”, Până în prima jumătate a secolului al XX-lea, în satele din centrul și nordul României exteriorul și interiorul caselor se zugrăvea cu „mnieriu”, o nuanţă de albastru-indigo, obţinută iniţial din coloranţi naturali, apoi din cei sintetici. În anumite zone, cu același „mnieriu” se vopseau lâna și ţesăturile cu motive populare. Finisajul interior și exterior utilizat la casele tradiţionale este cunoscut sub denumirea arhaică de „muruială”. O mixtură rezultată din argilă care, prin degresare cu nisip și în amestec cu vegetale de tip decoct sau fragmente de păioase, produce un liant excelent pentru tencuirea paramentului exterior și interior al caselor. Mai târziu, probabil la sfârșit de secol XIX și început de secol XX, paramentele vechi sunt îndepartate și tencuiala nouă este realizată din amestec de pastă de var și nisip. Spoirea, sau zugrăveala caselor, era realizată în alb, din pastă de var gras dizolvată în apă sau în albastru. În acest caz, peste tencuiala de argilă și varnisip se spoia cu piatră vânătă (sulfat de cupru) dizolvat în apă, rezultând culoarea cunoscută în zona Apusenilor sub denumirea de „mândră Mărie”. M-a uimit frumuseţea acestui termen când am aflat de el.
Pentru vopsitul caselor în nuanţe de albastru se utilizau viorelele (Viola odorata), care, fierte și amestecate cu piatra vânătă (sulfatul de cupru obţinut din secolul al XIX-lea pe cale industrială), formau o nuanţă de albastru-deschis. Frunzele de drobușor (Isatis tinctoria) fierte și plămădite cu borș și leșie formau, de asemenea, o nuanţă de albastru curat, stabilă la lumină. Așa-numita ,,mnieruială” era folosită de ţărănci și ca înălbitor pentru pânze și cămăși.
Interesant este și faptul că românii din vechime nu aveau în lexicul cromatic cuvântul „albastru”. Termenul „vânăt” desemnează mai degrabă un albastru-violet, iar „mnieriu”, preluat din latinescul merus, desemnează o culoare întunecată și este de fapt un albastru-închis. Celelalte nuanţe de albastru erau denumite după culorile anumitor flori: cicoare, albăstriţă (Centaurea cyanus), viorea etc.
Prin călătoriile mele de documentare, puţini oameni am întâlnit care mai cunosc istoria albastrului de pe casele lor. Cei care pledează și azi pentru această culoare respectă o tradiţie sau, pur și simplu, sunt iubitori de albastru. Bijuterii arhitecturale deosebite am descoperit în Moldova istorică, în zona Vasluiului, a Iașiului, acolo unde casele sunt îmbrăcate în dantele albastre de lemn de o frumuseţe rară. Pe alocuri, câteva rânduri de astfel de podoabe despart intrarea în casă de spaţiul exterior, purtând în sine o chemare de a călca pragul pentru toţi ochii care le văd. Pictând aceste case, trăiam sentimentul că pictez cele mai frumoase sărbători. Factorul estetic în arhitectura vernaculară juca un rol esenţial în timpurile când eram mai puţin, poate, școliţi, dar mult mai iubitori de valori și de acel loc sfânt numit de noi toţi „acasă”.
Din Evul Mediu românesc ne-a rămas celebrul albastru de pe biserica de la Voroneţ. Denumirea nuanţei este albastru-azurit, iar culoarea nu se întâlnește doar la Voroneţ, ci și la alte mânăstiri din Moldova, ridicate în aceeași perioadă. Compoziţia culorii a rămas un mister până în momentul când s-au făcut teste minuţioase de laborator. Acum se știe că la baza albastrului a stat azuritul. Piatra se fărâmiţa până ajungea praf și devenea vopsea, prin amestec cu o substanţă organică ce nu a fost încă identificată. Cert este că privitorul, pus în faţa frescei de la Voroneţ, este transpus prin intermediul culorii albastre în universul celest al spiritualităţii divine, realul evaporându-se în imaginar pentru a sugera infinitul. Albastrul pe care-l numim „de Voroneț” ne aparţine, iar frescele mănăstirilor pe care le înnobilează este contribuția noastră la patrimoniul mondial al culturii.
Timpul petrecut în documentare sau la pictura plein air este o împlinire pentru mine, pictorul și poetul. Cunosc valorile, stilul de viaţă și esenţa spaţiului românesc prin intermediul caselor albastre. Simt cultura și suflarea ţării căreia aparţin, dar de care mă desparte un hotar nedrept. Acest proiect a început la Chișinău, fiind vernisat într-o expoziţie personală de pictură în 2021, cu numele ,,Albastrul meu etern”, la Biblioteca Naţională a Republicii Moldova. Îmi propun să-l prezint în mai multe orașe din România, așa cum am făcut-o în noiembrie 2024, la București, la Muzeul Național al Țăranului Român, prin expoziţia „Albastru de pe Prut”.
În calitate de artist, percep ,,Albastru” ca pe o chemare interioară, ca pe un răspuns la întrebări date lui Dumnezeu, ca pe o stare ce se vrea trăită, ca pe un cer interior la a cărui extindere lucrez zi de zi prin artă.
