(Continuare din numărul precedent)
Cu toate că nimeni dintre cei arestați și purtați prin coridoarele NK‑ VD‑ului regional nu se mai întoarce acasă, totuși, spre surprinderea tuturora, protoiereul Filip Skawronski se întoarce, ba chiar în aceeași zi în care este arestat, fapt ce stârnește o mare mirare, dar și o amară suspiciune pentru unii – de exemplu, diaconul Camil. Deși își percepe fapta ca pe un act de trădare, Filip Skawronski încearcă să‑și găsească argumentele potrivite pentru a putea face față tensiunii psihologice și mustrărilor de conștiință: „Privi cu reproș spre torbița primită de la Gafița. Se simți și mai prost. Avea sentimentul că‑i pălmuit public, că acele alivenci învelite cu grijă de mâinile dăscăliței într‑un șervet de cânepă l‑ar acuza în gura mare de față cu toți trecătorii: «Soția lui Camil îți poartă, cu vrednicie creștinească, de grijă, iar tu, ca un Iuda, scrii rapoarte la securitate despre diacon». Îi venea să arunce pe jos acea pomană cu miros cald și ademenitor. «Voi face o pomană familiei Rubinski. O voi bucura diseară pe Perla. Sunt câteva suflete în casă…»” (p. 289). Or, în aceasta și constă barbaria ideologică, să poată justifica cele mai oribile lucruri, doar ca individul să poată fi loial sistemului, aspect despre care Vladimir Tismăneanu afirmă următoarele: „Ideologia furnizează acele certitudini morale, înrădăcinate în pasiuni și emoții adeseori iraționale, pe baza cărora scopuri nobile sunt utilizate spre a justifica mijloace imorale” (Noaptea totalitară. Crepusculul ideologiilor radicale în Europa de Est, București: Editura Athena, 1995, p. 54‑55). Această paradigmă comportamentală în care se încadrează personajul Filip Skawronski denotă, la o scară mai largă, întregul mecanism represor, dar și multiplele întruchipări ale propagandei sovietice, care are menirea de a‑i transforma pe indivizi într‑o masă obedientă, bine ținuți în „cămașa de forță ideologică”. Asemenea indivizi sunt lipsiți de personalitate și gata oricând să fie în slujba sistemului pentru a denunța orice mișcare subversivă ce poate pune în pericol societatea comunistă, transformându‑se totodată în instrumente docile ale represiunii instituționalizate. De aceea, Filip Skawronski devine practic de nerecunoscut, fiindu‑i mutilată nu doar conștiința, ci și aspectul fizic, după cum foarte bine își dă seama Perla, care „Se uită nehotărâtă câteva clipe la bărbatul grotesc și straniu care încă semăna atât de mult cu ceea ce fusese până mai ieri Filip Skawronski. Pentru un moment, fu cuprinsă de un sentiment neașteptat de dezamăgire” (p. 271). Mașinăria represiunii funcționează datorită agenților de la Securitate, precum este Ivan Mahov, ce construiește și dirijează o avalanșă a răului totalitar în viața etnicilor români din Bucovina sau a celor care întâmplător aveau origini nemțești, dar și datorită zelului orb al celor ce denunță. Aceștia fie sunt indivizi aduși din alte regiuni ale URSS, fie sunt racolați din rândul localnicilor, fapt ce accentuează teroarea generală și ororile prin care au trecut „sutele și miile de bucovineni”.
Cei deportați sunt însă nevoiți să înfrunte calvarul îndepărtării de cei dragi sau de locul natal, dar și umilința prin care trebuie să treacă zi de zi pentru a putea supraviețui. Mai tragic a fost cu cei mai slabi trupește. Aceștia nu au mai supraviețuit drumului anevoios până acolo unde au fost repartizați, precum se întâmplă, bunăoară, cu Iolanta Filigger, denunțată de noua ei vecină, cu o „reputație ireproșabilă”, în viziunea noii administrații, pentru simplul fapt că asculta „tangouri nemțești”. Naratorul evită până la un punct să ne spună povestea celor deportați, accentul fiind pus în mare parte pe tensiunea psihologică a celor rămași în Cernăuți, precum și pe frica cumplită care s‑a instaurat printre celelalte personaje. Adevăratul infern nu este acolo, în ținuturile deportării, ci mai degrabă e suportat de cei rămași în Bucovina. Poate de aceea ultimul capitol relatează evenimentele care se desfășoară acolo unde Marta a fost deportată (în sudul Mării Aral, orașul port Muinak), accentuând acea liniște și pace interioară, în care marea devine un cânt al împăcării și al visării. Malul mării ajunge să fie pentru Marta un loc de refugiu, unde avea libertatea de a vorbi despre orice lucru. Acolo bătrânul Graube „Îi povestea despre Rusia de azi și de ieri, despre diferența metafizică dintre Petersburg și Leningrad, despre comunism și Hitler. Erau subiecte despre care vorbea cu durere. Spunea că abia acum, în timpul războiului, deslușise ce anume face nazismul și comunismul atât de profund înrudite” (p. 306). Astfel, locul care‑ar fi trebuit să reprezinte teroare se preschimbă într‑un tărâm paradiziac, într‑un loc în care se poate asculta orice, până și cântecul mării, iar Cernăuțiul (Bucovina) din care este smulsă și deportată Marta devine adevăratul infern. De fapt, titlul romanului, Cântecul mării, reprezintă o metaforă a năzuinței omului spre idealuri mărețe, dar și o copleșitoare sete de libertate, libertatea de a fi ceea ce vrea (visează) omul, nu ceea ce i se impune. E libertatea de a contempla frumusețea naturii, nu dictatura ce impune vacarmul, teroarea și frica, în care a rămas prins Filip, pentru că în fond, așa după cum spune și Nikolai Berdiaev, „Libertatea este fundamentul primordial al istoriei” (Sensul istoriei, Iași: Editura Polirom, 2013, p. 53‑54). Nu întâmplător narațiunea se încheie cu o notă poetică, sugerând bucuria unei libertăți depline în mijlocul unei nelibertăți (expresia lui Zamiatin), în care personajele se pot bucura de ceea ce sunt și pot fi cu adevărat. Pe când cei ce s‑au bucurat că au rămas și nu au fost deportați, fiind lăsați în libertate, trebuie să îndure umilința de‑a nu fi cu adevărat ceea ce sunt, ci doar ceea ce li se cere a fi, pentru că doar în asemenea mod pot supraviețui noilor condiții dezumanizante.
În încheiere, putem spune că faptele relatate în romanul Cântecul mării sunt cât se poate de reale, țin de o istorie trăită, iar narațiunea se prezintă ca un amplu recurs la memorie ce dezvăluie condiția individului pus față‑n față cu „barbaria totalitară” (expresia lui Vladimir Tismăneanu). Oleg Serebrian reușește să reconstituie destinul tragic pe care l‑au avut atât bucovinenii, cât și basarabenii sub dominația sovietică. Astfel, este prezentată problema unei mari nedreptăți produse în istorie cu populația unei foste provincii românești, a Bucovinei. De asemenea, putem observa și mecanismele coercitive pe care societatea totalitară le aplică pentru a submina „fundamentele identitare” (expresia lui Andrei Țurcanu). E un mod de a reactualiza, la nivel ficțional, un subiect dureros care macină conștiințele și de a răscoli traumele colective care marchează profund societatea.
