Cu volumul de debut, New Era Eva (Editura Tracus Arte, 2024), Daniela Bejinariu creează lumi poetice unde vulnerabilitatea exacerbată conduce spre dorința de autodefinire prin intermediul unui stil grav. Prin imaginile unor versuri scurte, se zugrăvesc idei contemplative, ce trimit spre tema suferinței ca mod de cunoaștere a spațiului interior și exterior. Pe fondul unor spații poetice bine articulate, se întrezăresc pulsiuni religioase, conectate direct cu imaginile mundane angoasante. Exteriorul este portretizat ca fiind incapabil să înțeleagă criza prin care trece subiectul poemelor. În unele versuri acest fapt se resimte acut, până la senzația unei dizolvări totale a eului, ce ajunge să se arate asemenea unei apariții evanescente. Volumul este structurat în cinci părți: nu am dormit, m‑am odihnit; în oțel și lut; am văruit bordurile; blândețea candelei, în concreta reașezare a mușchilor.
În prima parte, intitulată nu am dormit, m‑am odihnit, regăsim o autoprezentare versificată a eului liric, ce ne introduce într‑un imaginar poetic nihilist și tern, încleștat de auspiciul tăcerii. În mod paradoxal, tăcerea funcționează drept un mijloc de descătușare: „normal că nu spun/ să fie totul așa, cum e să sosească/ imposibilitatea de a/ ajunge provoacă eliberarea/ (…) sunt transa nimicului” (în deschidere).
Dacă la începutul volumului starea confesivă pare încremenită, pe măsură ce pătrundem mai adânc în poeme, observăm cum încremenirea se topește, pentru a fi ocupată de intimismul ce guvernează următoarele versuri. Starea confesională este vizibilă sub forma unei sensibilități de natură senzuală. În corpul unor versuri minimaliste sunt transpuse idei substanțiale, dublate de jocuri de cuvinte, realizate într‑o manieră ingenioasă: „cartografie, o textură a lumii pe care doar tu o/ înțelegi în totul are un rost tu ai tăiat T‑urile/ te iubesc, dar nu pe tine/ nu te supun, ci mă/ sugrum cu mâinile tale purtătoare de lumină/ fier în văpaie/ sunt atât cât pot fi/ din tot ce nu pot înțelege” (te iubesc, dar nu pe tine).
Reflexiile asupra spațiului societal degradat conduc spre o căutare a unui punct zero al omenirii. Universul poetic trimite spre o continuă căutare a stării de apartenență, pe fundalul unui prezent identitar aflat în derivă. Referințele către un timp istoric extrem de îndepărtat, de pe vremea picturilor rupestre, alcătuiesc coordonate puternice, conducând spre discurs poetic foarte lucid și expresiv. Această idee ne trimite la o cugetare eminesciană: „Vrei viitorul a‑l cunoaște, întoarce‑te spre trecut”. Astfel, autoarea reinterpretează într‑o manieră nouă, sintetizată, esența privind obsesia trecutului universal sau mitic în procesul autocunoașterii: „alege un cadru din adâncul sistemului de peșteri/ unde pare că bizonii au fost pictați cu doar câteva/ secunde în urmă/ – urme de călcâi în noroi și mișcări ale degetelor imprimat –/ ca să recunoaștem inconsistențele propriei deveniri/ aparținem acestei insule” (fibra cea mai simplă).
Atenuarea haosului și puternica conștiință a crizei exterioare și interioare se poate întreprinde prin „eterna reîntoarcere” la instanța creatoare. Ingerința divină se proiectează în poeme asemenea unei entități ce cunoaște pe deplin agitația umană. De asemenea, sesizăm și rolul de catalizator împotriva unei paralizii interioare totale, cauzată de nuanțele disparate ale topografiei exterioare instabile, ce ajung să caracterizeze realitatea subiectului liric: „pe fundal alb ești în pustii și‑n munți/ și‑n peșteri și/ în crăpăturile pământului/ ce era de la început, ce‑am auzit/ ce‑am văzut cu ochii noștri/ ce am privit omoară omul cel vechi/ și mâinile noastre au pipăit/ căci fără rost sunt/ aici fără Tine” (ușa care te cunoaște).
Prezența trimiterilor de factură religioasă este un element ce definește (aproape) întregul volum, oferindu‑i o notă particularizantă. Astfel, în a doua parte a volumului, numită sugestiv în oțel și lut, poeta continuă această linie ideatică, reușind să insereze cu mare finețe versuri ce redau adevăruri dogmatice, încadrate pe axa unor locuri ce ne duc cu gândul la imaginile ancestrale ale începuturilor: „închizându‑se om răsădit al picioarele/ apelor/ pentru a nu corespunde/ unei sarcini utilitare/ mucegaiul/ cu moarte arzătoare/ dispară/ cupă cu mană/ făptură nouă din măduvă/ cel ce Unul ești,/ același ieri, și astăzi, și în veac” (la burta peșterii). Datorită glisării armonioase de la iconicul cotidian la imagini ale elementelor primordiale, este posibilă o rearmonizare a factualului: „ce fac, nu știu/ nu săvârșesc ce voiesc/ nu fac eu acestea, ci Cel care locuiește în mine/ din momentul în care era să mă înec știu numele/ tău adevărat/ râul care mă lasă în viață/ care setează alarmele” (spirited away).
Un alt aspect important ce face parte din miza volumului este focalizarea asupra corporalității. Astfel, trupul devine un element principal ce vibrează în aceleași ritmuri cu zbuciumul emoțional, redat printr‑o subiectivitate evidentă. Vulnerabilitatea afectivă se resimte și la nivelul interior: „n‑am răcit ieri, ci am o sensibilitate continuă/ în oase, să o mângâi și să o lași în pace” (am mai trecut printr‑un film împreună).
În ultimele părți ale volumului sunt integrate ecouri ale unor versuri ce fac parte din fondul cultural popular, prin care autoarea reușește să se focalizeze asupra problemelor colective din spațiul cotidian. Presiunea tot mai acută resimțită de oameni datorită unui stil de viață alert, lipsa odihnei, obișnuințele maligne sau valențele autodistructive sunt reflectate în versurile: „omul și când cade din copac se odihnește/ vor să spui că ești atât, și‑atât,/ îndură/ abonamentul la târâit prin zgură/ muntele‑n glas, muntele‑nchegat, oferă lucrurile pe care azi alegi să nu le strivești/ indiferent de greutatea conturului” (în extensie).
Ultimul poem încheie unitar ciclul, prin detensionarea angoasei resimțite pe parcursul întregului volum. Prin apelarea la invocarea cerească și inserția unei idei ce ține de spațiul originar și purificat de toate, eul resimte o speranță de rezolvare a parcursului existențial problematic. Însă putem sesiza și nuanțe ironice, foarte subtile ce conduc la obsesia autosalvării: „(…) nu ai nevoie decât de tine/ (…) Părinte Cuvinte și Duhule Sfinte/ cine știe de ce rele ne‑a apărat/ nu te îndoi când inima ta vine din locul cel curat”.
Așadar, prin utilizarea unui instrumentar poetic sintetizat datorită versurilor minimaliste, pline de emoție și profunzime, regăsim poeme încărcate de forță. În plus, grație nucleelor tematologice omogene se stabilesc puncte‑cheie, din care își trage forță volumul. Pendularea între fondul religios și cel mundan este gravată remarcabil în versuri, fiind un demers liric introspectiv și sensibil, atent conturat, fapt ce ne confirmă că avem de‑a face cu un debut poetic foarte promițător.
