Mitul lui Cain în viziunea lui Lord Byron
George Gordon Byron, cunoscut cu supranumele de Lord Byron, a fost un poet romantic care a trăit și a scris în Anglia la sfârșitul secolului al XVIII-a și începutul secolului al XIX-lea (1788-1824). În 1821, deci cu numai trei ani înainte de moarte, scrie drama Cain, cu subtitlul mister în trei acte, operă ce îi va aduce multe neplăceri – firește, din cauză că viziunea sa originală contravenea variantei oficiale a Bisericii, care pe vremea aceea, mai mult chiar decât astăzi, nu admitea niciun fel de răstălmăcire asupra textelor sfinte.
Personajele din Cain sunt: Adam, Eva, Cain, Abel, Adah, Zillah, Îngerul Domnului și Lucifer. Dacă primele patru personaje umane sunt arhicunoscute, fiind menționate și în referatul biblic, despre cele două personaje feminine noi trebuie spus că sunt surorile și totodată soțiile lui Cain și Abel, Cain fiind căsătorit cu Adah, iar Abel cu Zillah. Inedită este prezența celor două duhuri, Lucifer, îngerul căzut și un oarecare Înger al Domnului, care vorbește, desigur, în numele lui Dumnezeu.
Intriga operei lui Byron nu este, așa cum poate ar fi fost de așteptat, actul fratricidului, acesta constituind abia punctul culminant al istoriei, ci un moment în care Cain se revoltă atât împotriva părinților săi pentru că au păcătuit în Eden, cât și împotriva lui Dumnezeu, care i-a pedepsit și pe urmașii acestora, lipsindu-i de dulceața Raiului și dându-le tuturor fatidicul sfârșit al morții: „ADAM/ Tu, fiul meu dintâi, tu taci întruna./ CAIN/ E mai cuminte-așa./ ADAM/ De ce?/ CAIN/ Eu n-am/ Nimic să cer./ ADAM/ Și nici să lauzi?/ CAIN/ Nu./ ADAM/ Cum? Nu trăiești?/ CAIN/ Dar n-o să mor?/ EVA/ Vai! Iată/ Pomul oprit a dat în pârg, iar rodul/ Se scutură/ ADAM/ Și-o să-l culegem iar./ O, Doamne! Pentru ce sădit-ai pomul/ Cunoașterii?/ CAIN/ Și pentru ce, atunci,/ Ați despuiat de poame pomul vieții/ Să-l fi lăsat în pace./ ADAM/ Fiul meu!/ Să nu hulești: sunt vorbe pentru șarpe./ CAIN/ El adevăr grăit-a! Căci a fost/ Pomul cunoașterii și pomul vieții,/ Într-adevăr. Cunoașterea nu-i hulă,/ Nici viața nu-i. De ce-au adus blesteme?”.
Vedem așadar cum în viziunea lui Byron, Cain este înfățișat încă de la început ca un răzvrătit, ca un rebel, ca un om însetat de cunoaștere, de răspunsuri, un om care își pune întrebări existențiale. Putem spune chiar că este un existențialist avant la lettre. Spiritul său curajos, care îl face să se revolte inclusiv împotriva lui Dumnezeu, îl face un precursor al lui Iov, ceea ce iarăși adaugă o nouă fațetă mitului său, și anume mitul omului revoltat, al omului care luptă pentru dreptatea sa până la capăt.
Această dispoziție sufletească și intelectuală îl face însă propice pentru a se lăsa ademenit de Lucifer într-o discuție pseudo-filosofică, altfel spus, într-o tiradă de sofisme, în care Ispititorul îi propune un pact prin care să îl facă cunoscător a toate, firește, în schimbul închinării, ceea ce ne aduce în vecinătatea unui alt mit, a mitului faustic. Însă Cain, dând dovadă de o agerime a minții superioară chiar și Satanei, îl duce de nas pe acesta și acceptă să îl însoțească într-o călătorie ezoterică, în care ajunge să cunoască și raiul, și iadul, și alte lumi tăinuite aparent de Dumnezeu, în care vede și frumusețea desăvârșită, și suferința cea mai grea, însă fără să accepte închinarea, ceea ce îl salvează de la o damnare definitivă. Însă la întoarcerea din călătorie, angoasa i se accentuează progresiv, ceea ce îi întunecă mintea, conducându-l la gestul nechibzuit de a-și ucide fratele. În viziunea lui Byron, Cain nu și-a dorit moartea fratelui său, ci l-a lovit doar pentru a se răzbuna pe el pentru că jertfa acestuia fusese primită de Dumnezeu, iar a lui – respinsă de Creator. A fost o criză de furie, dar nu un omor premeditat.
Finalul operei lui Byron reia întocmai ideile principale din referatul biblic: Îngerul Domnului vine și îl întreabă pe Cain ce a făcut, acesta, în primă fază, evită să își asume responsabilitatea, apoi, copleșit de mustrări de conștiință, cere să fie la rândul său ucis pentru a scăpa de vinovăție, dar nu-i este ascultată dorința, ba dimpotrivă, este blestemat de Înger să fie peregrin pe întreg pământul și să poarte cu sine o viață întreagă semnul divin, care se dovedește și de această dată că nu este altceva decât mustrarea de conștiință pentru sângele vărsat.
De remarcat că în viziunea lui Byron, care își oprește istorisirea la momentul alungării lui Cain, împreună cu Adah și cu fiul lor Enoh din sânul familiei, Cain nu devine, prin comiterea fratricidului, un întemeietor, deși putem înțelege, din faptul că el este alungat și își propune să meargă cât mai departe, că va fi tatăl unei lumi care va lua naștere și se va dezvolta departe de lumea lăsată în urmă, formată din Adam, Eva și Zillah, cea rămasă fără bărbat.
Mitul lui Cain în viziunea lui José Saramago
José Saramago, scriitor portughez (1922-2010), în anul 1998 a fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. A fost ateu și comunist. Cel mai bine și-a exprimat ateismul, în romanele Evanghelia după Isus Cristos (1991) și Cain (2009).
Încă de la început trebuie precizat că romanul Cain, deși de mici dimensiuni, este o foarte acidă satiră biblică, în sensul că autorul, pe un ton oscilând între persiflare și damnare, pornind de la episodul cu uciderea lui Abel de către Cain, răstălmăcește cu virulență mai multe episoade biblice, încercând de fapt să demoleze nu atât edificiul Bibliei, cât, mai curând, pe Însuși Dumnezeu, căruia îi caută constant „nod în papură” la nivelul logicii elementare, desigur, privită din perspectiva umană, și mai ales îl portretizează cu fiecare pagină drept un Dumnezeu crud, nemilos, lipsit de orice formă de empatie pentru omul pe care l-a creat.
Spre deosebire de Byron, care și-a construit opera punând accentul pe cele petrecute înaintea fratricidului, Saramago își începe povestea chiar cu acest episod, însă nu pune un accent deosebit nici pe acesta și nici măcar pe momentul în care Dumnezeu îl pedepsește punându-i acel semn pe frunte pentru a-l proteja de răutatea celor care ar dori cumva să îl ucidă, ci pe peregrinările lui Cain în timp și spațiu. Pentru că acestuia îi va fi dat să ajungă, printr-un fel de teleportare, în diferite momente din istoria Vechiului Testament.
Astfel, în viziunea lui Saramago, Cain ajunge să fie de față la momentul în care Avraam se pregătește să îl jertfească pe fiul său Isaac pentru a-și dovedi fidelitatea față de Dumnezeu, la momentul în care Dumnezeu le încurcă limbile celor care își propuseseră să înalțe Turnul Babel pentru a ajunge în cer, la momentul distrugerii cetăților Sodoma și Gomora, la cucerirea Ierihonului de către evrei, la momentul potopului, unde zădărnicește de tot planul lui Dumnezeu, și la momentul în care Dumnezeu, făcând teribilul „pact” cu diavolul, îi îngăduie acestuia din urmă să îl năruiască pe dreptul Iov, pentru a-i dovedi că și sărac, și bolnav, și singur, Iov va rămâne la fel de credincios. Desigur, după fiecare astfel de călătorie, Cain rămâne cu aceeași idee: Dumnezeu este slab, gelos, răzbunător, crud, lipsit de orice fel de empatie, dispus să ucidă și să piardă copii fără nicio vină, doar pentru plăcerea Lui și doar pentru a se asigura că oamenii Îi sunt credincioși și fideli: „Atunci cain îi spuse lui lilith povestea unui bărbat pe nume avraam, căruia domnul îi poruncise să-i sacrifice propriul fiu, apoi cea a unui turn cu care oamenii voiau să ajungă la cer și pe care domnul dintr-o suflare l-a pus la pământ, apoi cea a unei cetăți în care bărbații preferau să se culce cu alți bărbați și domnul îi pedepsise cu foc și pucioasă, fără să cruțe copiii care încă nici nu știau ce aveau să prefere în viitor, apoi cea a unei adunări nesfârșite de oameni la poalele unui munte căruia îi spuneau sinai și plămădirea unui vițel de aur pe care l-au adorat, pentru care au murit mulți, povestea cetății madian care a îndrăznit să omoare treizeci și șase de soldați dintr-o armată numită israelită și a cărei populație a fost exterminată până la ultimul copil, cea a unei alte cetăți numite ierihon ale cărei ziduri au fost puse la pământ de sunetul trâmbițelor făcute din coarne de berbec, distrugându-se apoi tot ce era înăuntru. Asta am văzut eu, sfârși cain, și încă multe altele pentru care nu îmi ajung cuvintele. (…) Nu știu dacă am fost ales, dar ceva tot știu, ceva tot am învățat. Ce? Că dumnezeul nostru, creatorul cerului și al pământului, este cu desăvârșire nebun. Cum îndrăznești să spui că domnul dumnezeu e nebun? Pentru că numai un nebun fără conștiința actelor sale ar recunoaște că este direct vinovat de moartea a sute de mii de oameni, ca apoi să se poarte ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, doar dacă, până la urmă, nu e vorba de nebunie, cea invo-luntară, cea autentică, ci pur și simplu de răutate, Dumnezeu n-ar putea să fie niciodată rău, altfel, n-ar mai fi dumnezeu, pentru rău îl avem pe diavol. Nu poate fi bun un dumnezeu care îi poruncește unui tată să-și omoare și să-și ardă pe rug propriul fiu, doar pentru a-și dovedi credința, asta nici cel mai rău dintre diavoli n-ar face-o”.
Desigur, prin vocea lui Cain vedem chiar ideile lui Saramago, care era ateu și care, în acest roman, își toarnă toate frustrările legate de neînțelegerea lui Dumnezeu și a fenomenului credinței. Pentru că toate episoadele surprinse sunt privite doar din perspectiva logicii și dreptății umane, care rareori concide cu cele ale lui Dumnezeu.
Dincolo de aceasta, vedem că și la Byron, și la Saramago, Cain întruchipează în primul rând mitul omului răzvrătit, rebel, dispus să se războiască cu divinitatea, pe care nu o înțelege, dar în fața căreia se simte îndreptățit să primească explicații. Desigur, putem vorbi despre acest Cain, întruchipat de cei doi autori, inclusiv ca despre un precursor al lui Iov, alt personaj cu valențe mitice care se simte îndreptățit să îi ceară socoteală lui Dumnezeu, cu singura deosebire că Iov, cu toată revolta sa, îi rămâne pe deplin credincios Domnului.
În concluzie, putem vorbi despre Cain ca despre un personaj mitologic, pentru că se face începător atât al crimelor și în special al fratricidului, cât și al unei atitudini sfidătoare la adresa divinității. Putem spune că el nu este doar „patronul” celor care se fac ucigași de frate, ci și al acelora care îndrăznesc să își pună întrebări incomode cu privire la originea, natura și acțiunile lui Dumnezeu.
Ce au în comun cele două opere literare care au pornit de la referatul biblic despre fratricidul lui Cain și însemnarea acestuia pentru a fi cât mai mult timp mustrat de conștiință pentru fapta sa? Și Byron, și Saramago ilustrează un Cain rebel, care își pune întrebări sfidătoare despre Dumnezeu, care nu catadicsește să tragă la răspundere pe toată lumea, pe Dumnezeu, pe Adam și Eva, pe îngeri, pentru a primi răspunsurile care îi macină mintea și sufletul.
Ca diferențe, avem în primul rând momentul în care fiecare dintre cei doi titani ai literaturii universale îl ilustrează pe Cain: Byron – înainte de fratricid și puțin după aceea, Saramago – puțin înainte de fratricid și mult după aceea. O altă diferență ar fi dozarea revoltei: la Byron vedem mai curând o frustrare, pe când la Saramago putem vorbi despre ură îndreptată împotriva lui Dumnezeu.
De asemenea, din punct de vedere stilistic, putem concluziona că ambele opere sunt capodopere, fiecare în epoca sa și în felul său, întrucât în cazul lui Byron vorbim despre o dramă în toată puterea cuvântului, în timp ce la Saramago avem de a face cu o satiră, în care însă nu râsul primează, ci ura, durerea și frustrarea. Desigur, o altă asemănare ar fi aceea că ambii autori s-au ales ulterior cu oprobiul Bisericii și al puritanilor, dar cel mai probabil pe niciunul dintre ei acest fapt nu l-a afectat în mod semnificativ, nefiind creștini practicanți, ci dimpotrivă, doi răzvrătiți.
