Expoziția de pictură Ars Metaphorica a lui Andrei Negură, deschisă în luna martie în București, la Galeriile de Artă ale Academiei Române, după a doua vizionare mi-a lăsat o impresie stranie și contradictorie. În numeroasele sale lucrări, expuse în impozantele și spațioasele săli, am fost surprins de o pregnantă și răvășitoare fugă de neantul valah, care, iată, mai bine de trei decenii (cu mici excepții din ultimii ani) domină spațiul spiritual și real dintre Prut și Nistru. În nuanțe violente și tonalități aspre, încearcă în grabă să schițeze chipuri, oarecum recognoscibile, însă timpul ieșit din țâțâni îl mână nemilos pe artist din urmă și pe pânze rămân doar însemnele unor forme abstracte și niște umbre bizare, amintind vag de unele simboluri ale realității în care trăiește artistul. Petele de culoare sunt imprimate cu multă ardoare pe suprafețele vaste ale tablourilor într-un ritm bezmetic și amețitor, de parcă i-ar fi teamă ca neantul să nu-l ajungă din urmă. Dar, cum se zice, de ce ți-e frică nu scapi. Or, a fugi de neant înseamnă a umple hăurile lui reci și pustii cu opere de artă, fie si ambigue. Însă a prolifera în direcția abstractă, așa cum se întâmplă, din păcate, cu o bună parte din creația lui Andrei, înseamnă să aderi subtil la esența neantului. Și convingerea că te îndepărtezi de el devine o biată iluzie.
Să ne amintim celebra piesă a lui Mihail Bulgacov, Fuga, unde scriitorul redă evadarea rușilor albi din abisul comunist. Numai că, fugind de calvarul istoriei, ei se îndepărtează și de propria identitate. Același lucru se întâmplă și cu Andrei Negură – încercând să fugă de neantul postcomunist, extrem de virulent în Republica Moldova, el, în mod paradoxal, se îndepărtează și de tradiție, de spiritul național. Nu mai vede în tradiție salvarea, cum au văzut-o unii din înaintașii noștri, de exemplu M. Grecu, care cu mijloace moderne a oferit tradiției o nouă dimensiune. Porțile lui Grecu au fost luate din tradiția țărănească și, adăugându-le niște simboluri personalizate, le-a oferit o inedită valoare estetică și metafizică. E greu de spus ce semnifică porțile din tablourile lui Negură, ele par să semene cu niște suprafețe impenetrabile, asemenea unor ziduri stinghere.
Cu un deceniu și ceva în urmă, Andrei Negură a avut o serie de lucrări (ce au constituit o întreagă expoziție) pe tema procesiunii. Tradiția creștină cu profunde semnificații simbolice, care prin multiplele sale acțiuni în masă și nu numai invocă divinitatea, pictorul a surprins-o în pânzele sale, încercând să-i exploreze calitățile estetice. Această ceremonie străveche, exersată la infinit, până la urmă poate întruchipa în sine infinitul. Asemenea stare de spirit se desprindea din lucrările lui Andrei. E o temă profundă, cu o perspectivă mare de desfășurare, care necesita o investigație îndelungată, dar pictorul, din motive necunoscute, a abandonat-o. După cum spuneam, în ultima vreme Andrei s-a îndepărtat de tradiție, nu se mai regăsește în ea, i se pare ceva vetust și depășit de timp. Si acest lucru e împărtășit de majoritatea tinerilor creatori de artă plastică din Basarabia, ale căror lucrări sunt dominate de mesaje abstracte. Andrei încearcă să depășească această stare de lucruri printr-o pătimașă și insinuată fugă, doar că nu întotdeauna îi reușește, trecutul se ține de el ca un blestem și, transfigurat în fantome distopice, se perindă prin pânzele sale. Astfel, pe ici-colo, se poate desluși profilul unei cruci, al unei vetre sau al unei coloane. Se pare că trecutul se răzbună; el nu dorește să fie uitat, ci asumat. Or, acesta e un lucru extrem de dificil… Movul și violetul, prezente obsesiv în lucrările sale, sunt un semn evident al răfuielii trecutului ambiguu, ce nu vrea să treacă, cu prezentul la fel de evaziv, ce nu poate să se impună, încât uneori apare senzația că suntem damnați la o dramatică încremenire în timp și spațiu. Roșul și galbenul, ambele culori aprinse din pânzele sale, dar mai ales turnările consistente de vopsea exprimă un strigăt disperat al artistului în neputința de a se regăsi într-o lume tot mai bulversată și mai înstrăinată de sine.
Într-o bună parte a lucrărilor lui Andrei Negură, expuse pe simezele Galeriei de Artă a Academiei Române, la un moment dat apare o suavă și stranie lumină, iscată de nostalgia după spiritul baroc, care s-a manifestat preponderent în Imperiul Habsburgic, la Viena, Berlin sau Praga. Printre nuanțele de galben, ultramarin și argintiu, apar efigii semi-rotunde pe care sunt schițate busturile unor prințese sau, poate, e doar chipul împărătesei Sisi, în timpul căreia viața din societatea imperială a suferit o ascensiune benefică. De câteva ori a vizitat Transilvania și a înființat teatrul de la Oravița. Aceste lucrări au o evidentă semnificație muzicală, mai ales că pe fundalurile lor transparente se întrevăd partituri (realizate în tehnica colajului) ale unor fugi polifonice. În mod neobișnuit, fuga dintr-o stare de criză existențială, întruchipată plastic prin imagini incoerente și un colorit frust, s-a transformat în formă muzicală, ale cărei calități vizuale oferă tabloului un echilibru diafan. Acest demers artistic, pe lângă unele emoții, în primul rând ne pune pe gânduri, ceea ce pare firesc în timpurile complicate în care trăim.
