În perioada 21-31 mai, la Chișinău a avut loc cea de a XIV-a ediție a Festivalului Internațional al Artelor Scenice, BITEI 2026, Bienala Internațională a Teatrului „Eugene Ionesco”. Timp de 11 zile, chișinăuienii, dar și oaspeții festivalului nu s-au limitat doar la postura de spectatori în cadrul a 22 de spectacole de teatru prezentate de 11 țări, dar au avut oportunitatea să participe la ateliere de discuții, de dans și dialoguri culturale, ce i-au avut călăuze pe Matei Vișniec, Maia Morgenstern, Katsumi Sakakura, Giorgi Tavadze, Marcin Brzozowski și Aura Corbeanu. Nu doar pe scena Teatrului „Eugene Ionesco” a fost explozie, Teatrul Dramatic Rus „A.P. Cehov” și Teatrul Național „Mihai Eminescu” au fost colegi la cataramă în cadrul acestui festival. Sub lozinca „Locul unde arta inspiră libertate”, 11 țări și-au expus profesionalismul, dar s-au luat și la întrecere: România și Japonia au avut același număr de reprezentații (cinci), țara noastră, Coreea de Sud și Ucraina s-au ales cu câte două spectacole, iar Georgia, Azerbaidjan, Turcia, Coasta de Fildeș, Franța și Spania au avut câte un spectacol.
Și, bineînțeles, țara gazdă a fost cea care a deschis Bienala Internațională de Teatru, cu spectacolul Uciderea lui Gonzago, al dramaturgului bulgar Nedialko Iordanov, în regia lui Petru Vutcărău. Ziua premierei, pot spune, a fost mușuroiul ce a adunat toată intelectualitatea de la noi. Pe lângă actorii și regizorii teatrelor prezente, pictori, muzicieni, scriitori, consumatori de cultură au fost martori oculari ai unui spectacol absolut. Din 22 de spectacole am putut viziona doar trei, și toate au un motiv comun – creația.
Uciderea lui Gonzago este, de fapt, ceea ce se întâmplă după cortinele tragediei Hamlet de William Shakespeare, dar în cazul dat nu Hamlet și familia regală a Damemarcei au rolul principal, ei rămân pe planul secund, ci trupa de actori pe care Hamlet o angajează pentru a demasca moartea ascunsă a tatălui său prin intermediul acestui spectacol. O trupă de actori ambulanți se trezesc într-un conflict de interese politice: Charles, șeful trupei (Anatol Guzic), Elisabeth, soția lui Charles (Natalia Prodan), Benvolio și Henric, actori ai trupei (Gheorghe Petraru, Alexandru Berbinschi), Amalia, iubita secretă a lui Charles (Laureana Țurcan), și sufleorul (Stanislav Cotrobai). Dorind să își câștige existența prin arta pe care o produc, Charles, la capătul resurselor existențiale, acceptă o ofertă greu de refuzat, aceea de a juca un spectacol pentru familia regală, însă atât el, cât și teatrul său devin marionetele unor oameni însetați de putere. Nu au lipsit nici scenele de nebunie artificială ale lui Hamlet în interpretarea actorului Iurie Pascar, dar nici frica lui Claudius (Petru Dragancea) în timpul reprezentației teatrale și agonia reginei Ghertrude (Iuliana Vornicescu). Valeriu Pahomi a strălucit jucându-l pe Polonius, un rolcheie pe tot parcursul dramei, spectacolul încadrându-se în categoria teatru în teatru. Eram absolut sigură că scena finală, inevitabil, se va sfârși cu o moarte comună, însă exact în ultimul moment mi-am amintit de expresia din limba latină „fortuna labilis” – soartă schimbătoare. Viața se poate schimba la 180 de grade în modul în care te aștepți mai puțin și din simplu luptător poți fi înaintat la rang de erou.
Cel de-al doilea spectacol care m-a sedus a fost Viața lui Hokusai, regizat de Katsumi Sakakura, jucat la 24 mai. Mișcarea scenică a ținut locul replicilor și s-a auzit un singur geamăt de regret, în momentul în care marele pictor nipon conștientizează pierderea soției sale, Koto, fiindcă era mult prea absorbit de propria creație pentru a vedea suferința persoanei iubite. Fiica sa a venit ca o consolare, ca într-un final toată durerea să fie canalizată în creație. Spectacolul impresioneză în scena conceperii celui mai important tablou al lui Hokusai, Marele val din Kanagawa (1829-1833), dar și a spiritului dragonului ce-i devorează sufletul. Spre sfârșit a apărut și întrebarea retorică: „Can obsession with art make us forget Love?” Eiko Iwaki, Mami Miyamoto și Katsumi Sakakura au făcut parte din distribuție.
Penultimul spectacol din cadrul festivalului a avut loc pe 30 mai, cu titlul Haute Couture. Se subînțelege că acolo unde este vorba de modă, francezii nu sunt nevoiți să își afirme identitatea. Un spectacol coregrafic în regia dansatoarei Josépha Madoki, în care opt manechine defilează într-un ritm amețitor și energic, prezentând opt modele de îmbrăcăminte din denim. Muzica este demnă de marile podiumuri ale lumii. Iar cireașa de pe tort a fost prezentarea rochiei de mireasă.
11 zile, 11 țări, 22 de spectacole și șase ateliere de discuții. Acest festival a oferit publicului autohton o diversitate coregrafică, muzicală și teatrală din trei continente, o adevărată bucurie pentru toți spectatorii care și-au împlinit capriciile de alintături culturale în materie de teatru, incluzându-mă și pe mine în această categorie.
