La una dintre dezbaterile de la ediția a VIII‑a a Festivalului Zilele Literaturii Române, unul dintre participanți i‑a întrebat pe protagoniștii deliberației care ar fi eroii noștri. Mai avem azi eroi? Nu e caraghios să vorbim și azi despre eroi? Oare timpul eroilor nu a trecut? Nu i‑am răspuns atunci la întrebare, pentru că nu‑mi fusese adresată mie, dar îi răspund acum, fiindcă mi se pare foarte importantă. Nu, vremea eroilor nu a trecut și o demonstrează cu vârf și îndesat tot ce se întâmplă în Ucraina, care rezistă, luptă, există, supraviețuiește, își apără dreptul de‑a fi ca țară și ca popor doar datorită eroilor săi. Fără ei, Ucraina ar fi căzut demult. Fără ei, ar fi fost înghițită demult și Republica Moldova și nu ar mai fi putut să aibă loc nici acest festival, unde să fie pusă această întrebare. Ar fi avut loc alte festivaluri și ar fi fost abordate alte întrebări, dar nu acestea. Da, eroi avem. Soldații ucraineni, care își sacrifică viața pe câmpul de luptă apărând și libertatea noastră (inclusiv libertatea de‑a organiza la Chișinău un festival al literaturii române de pe ambele maluri ale Prutului – sub ocupația rusă acest festival pur și simplu nu ar fi putut avea loc), sunt și eroii noștri.
Trăim vremuri foarte tulburi, în care uleiul iese la suprafața apei. Măștile au căzut. Apa istoriei ne‑a aruncat din nou pe maluri opuse. Oamenii rușilor nu se mai ascund după copaci și își declară deschis simpatiile. Sau tac, dar și aceasta e o modalitate de‑a acționa.
Numărul oportuniștilor, trădătorilor, ticăloșilor, dușmanilor Republicii Moldova e în continuă creștere. Îi vedem la tot pasul. Dar unde sunt eroii noștri? Cine sunt ei? Și, mai ales, ce mai înseamnă să fii azi erou?
Eroismul începe cu cele mai simple gesturi și se poate manifesta în cele mai obișnuite situații din cotidian. Ză zicem, să nu‑ți fie frică să‑l condamni pe Putin în fața vecinilor pensionari, care au alte opțiuni politice. Să‑i susții pe ucraineni în fața celor care‑i denigrează în troleu, în magazin sau la crâșmă. Să‑i ajuți pe refugiați, să ieși la mitinguri contra lui Putin și a războiului său inuman, să donezi bani armatei ucrainene. A merge în stânga Nistrului și a‑i ajuta pe oamenii de acolo înseamnă să nu te temi de Putin și să‑l sfidezi.
Eroii ucraineni au și un avatar în Republica Moldova în elevii și profesorii de la cele șapte licee cu predare în limba română din zona controlată de separatiștii transnistreni. Din 1992 încoace, ei sunt eroii noștri.
Se împlinesc trei ani de când, împreună cu poeta Maria Ivanov, organizez ateliere de scriere și lectură prin școlile din țară, iar două dintre ele au fost la liceele „Alexandru cel Bun” din Tighina și „Lucian Blaga” din Tiraspol.
De obicei, mai luăm cu noi și un scriitor tânăr sau consacrat, pentru a face aceste întâlniri și mai interesante. Surpriza noastră a fost că nu toți au acceptat să vină. Unii au refuzat și atunci ne‑am dat seama că și aceasta e o formă de curaj: să mergi la întâlniri cu elevii și profesorii de la școlile românești din Transnistria. A fi erou înseamnă mai întâi a da dovadă de curaj.
La Tighina și Tiraspol am mers împreună cu scriitorii Emilian Galaicu‑Păun, Vlad Grecu și jurnalista Elvira Moroșan, înainte de sfintele sărbători de Paști.
De cum am intrat în sală, ne‑am dat seama imediat că, din 1992 încoace, nu a prea călcat picior de scriitor din Chișinău sau din București în partea aceea de pământ. Poate, de asta am și făcut atâtea fotografii împreună și nu ne mai săturam să ne îmbrățișăm, așa cum nu se mai satură să se îmbrățișeze niște rude care nu s‑au văzut de mult. În timpul discuțiilor, am observat că elevilor de la aceste școli le place să citească. Citesc. Citesc nu doar din literatura universală și nu doar cărți din programa școlară, ci și din literatura română contemporană. Câteva eleve au citit chiar și cărțile noastre, și asta în situația în care nu există librării cu carte românească în zona controlată de separatiști. Ei vin la Chișinău să‑și cumpere cărți în limba română, așa cum noi altădată, pe vremea Uniunii Sovietice, când literatura română era interzisă la Chișinău, plecam cu trenul la Odesa după cărți românești. Erau foarte bine informați despre ce scriu scriitorii de azi. Iar unii dintre ei vorbeau chiar cu accent bucureștean, de parcă toată ziua ar asculta posturi de radio și TV românești.
Nu am vorbit despre politică, ci despre frici. Despre asta au scris și ei, despre fricile lor, iar acestea sunt foarte diverse: de la frica de‑a înota la frica de‑a rămâne singur. Una dintre fete a scris despre moartea mamei ei și unii dintre noi au izbucnit în plâns. Nu pot s‑o uit pe fata care ținea un jurnal de câțiva ani. La fel, și poezia ei e răscolitoare.
Le‑am dăruit cărțile noastre și le‑am promis că o să revenim.
Iată, ei, alături de soldații ucraineni, sunt eroii noștri.
