Călătorie într-un picior e prima carte scrisă și publicată de Herta Müller după ce-a emigrat din România comunistă în Germania. În germană a apărut în 1989, iar în română, la Humanitas Fiction – abia în 2010, în traducerea Corinei Bernic.
Irene, personajul principal al romanului, emigrează la 35 de ani din „cealaltă țară”, a dictatorului, într-o țară absurdă („Irene stătea în sala de așteptare a căminului pentru repatriați. Avea numărul de ordine 501, deși în afara ei nu mai era nimeni acolo”). Nu spune niciodată în carte că „cealaltă țară” e România, astfel recunoscându-se în roman toți oamenii care au emigrat din Est în Vestul Europei. Deși a fost alegerea ei să schimbe țările, o chinuie dorul de țara în care s-a născut, apoi nu îi este deloc ușor să se obișnuiască cu noua țară („Irene se gândea deseori la cealaltă țară”; „În acea noapte Irene căzu din pat. Nu din cauza viselor. Ci a celeilalte țări, la care patul Irenei era lipit de peretele lung al camerei. Aici patul Irenei era lipit de peretele scurt. Ceea ce în cealaltă țară era lungimea patului aici era lățimea lui. Și pentru că în somn Irene se răsucise de-a lungul pe lățimea patului, căzuse pe podea”).
Fiind încă în cealaltă țară, în așteptarea pașaportului, Irene îl ajută pe-un tânăr rupt de beat să ajungă la hotel. E Franz, cu care face dragoste abia dimineața, când ăsta se trezește și din somn, și din beție. Când pleacă la el în Marburg, îi promite c-o va aștepta în aeroport când va veni și ea în Germania. Dar după aterizare Irene găsește pe altcineva cu numele ei scris pe-o foaie. E Stefan, prietenul lui Franz, care n-a putut să vină. Stefan îi face cunoștință și cu Thomas, homosexual, fost librar („Apoi Irene stătea goală în pat lângă Thomas. Valuri de căldură sub piele, un prezervativ de un roșu spălăcit. Orice altceva i se ștersese din cap. Afară se întunecase. Fereastra licărea. / Irene se îmbrăcă încet, voia să-și amintească cum de ajunsese în pielea goală. Mirosea a transpirație și a parfum aproape trecut. Și ar fi vrut ca ea însăși să nu mai existe. / Thomas sprijini perna de perete. / – Credeam că ești homosexual. Știu doar că-i așa. / – Uneori mai fac excepții, Irene, trebuia rapid să fac dragoste cu tine, până nu ajungi să te zbârcești”). Și toți ajung să facă sex cu ea, încât la un moment dat pentru Irene toți cei trei sunt la fel, chiar îi confundă („Irene îl privi pe Thomas. Apoi pe Franz. Unul preluase chipul celuilalt. / – Mă duc să-mi comand o înghețată de căpșuni, spuse Franz cu gura lui Thomas. (…) Thomas sau Franz o conduse pe Irene acasă. Irene privi luna care era ascunsă după un copac. Apoi se uită la umbra copacului, agățată deasupra ușii. Între lună și umbră, chipul care o săruta pe Irene avea o culoare albăstruie. Chiar și după lungul sărut franțuzesc Irene tot nu știa dacă o sărutase Thomas sau Franz”). Dar și ea e văzută de ei ca o alta, dedublată, un fel de sosie a ei („– Mă obosește, spuse Irene. Să nu mă părăsiți niciunul din voi doi. / Iar unul dintre ei doi spuse: / – Nu pe tine. Dacă va fi să fie, atunci pe cealaltă Irene”). Și totuși, se simte singură în noua ei țară („Sunteți atât de sensibilă, spuse funcționarul, atât de sensibilă. Ai zice că țara noastră trebuie să repare tot ce a stricat țara dumneavoastră”), cu un picior aici și cu unul încă acolo, o călătorie într-un picior aici și unul dincolo („Sensul călătoriei era asemenea vârfurilor reci ale degetelor, era acolo unde corpul se termina. Irene nu îl simțea. Sensul călătoriei era legat de efort. (…) Dorința de a dormi era ca un drog. Și dorința de a pleca departe”). Nu se poate desprinde cu totul, nu poate să se despartă definitiv, ultima propoziție a romanului fiind „Irene refuză să se gândească la despărțire”.
În tot acest timp Irene nu are altceva de făcut decât să stea în așteptarea cetățeniei, fiindcă oricum nu are cum să grăbească evenimentul, birocrația e mare și-n noua ei țară („– Cetățenia germană, asta durează. / Căuta o altă ordine în documente. Actul de naștere se ducea tot mai la fund. / – Cât timp va mai dura? întrebă Irene. / Agrafa din gura secretarei se mișcă: / – Nu are sens să întrebați. Oricum nu puteți grăbi lucrurile”). Irene simte cum se înstrăinează de ea însăși („Când Irene își atinse fața, simți o mână străină pe piele”). Irenei nu-i plac copiii, ba chiar îi e frică de ei, îi evită, când îi întâlnește trece strada pe roșu („Irene evita copiii. Traversa străzile în locuri interzise numai să nu dea peste ei. Copiii observau frica Irenei. Țipau în urma ei. Deseori Irene nu înțe-legea ce țipau. Tonul însă era de superioritate. Irene înțelegea asta. Într-o după-amiază de duminică strada era pustie ca o biserică. În fața unei porți se jucau niște copii. Irene nu reuși să-i evite și avu impresia că pășește într-un loc interzis. Copiii jucau mima. Irene trecu rapid prin fața lor. Simți cum obrajii i se înroșesc. / – Curvo, spuse un băiat. / Două fetițe își ridicară păpușile în dreptul feței și râseră”).
S-a spus că romanul Călătorie într-un picior e cartea imigranților și așa este, dar e și cartea singurătății, a anxietății, a omului care știe că toți prietenii săi „sunt cei care mi-au fost sau urmează să-mi fie dușmani”. Un roman poetic foarte puternic, scris în 1989 de scriitoarea cu origini românești care în 2009 va deveni câștigătoarea Premiului Nobel pentru literatură.
