O rugăciune, un acatist, un psalm este lectura acestui volum, fie dimineața sau seara. Lectură duminicală. Așa a fost prima mea atingere a poeziei angelice, citită într-o duminică. Apoi am recitit într-o altă zi și am simțit la fel, de parcă asistam la o mărturisire în cadrul unei liturghii. Pentru că, oricare ar fi ziua în care citești aceste poeme, acea zi devine Duminică. Dar nu orice duminică, ci Duminica „răstignirii poeziei Angelinei”. Poezie care te dezbracă în fața oglinzii inimii în suferințe și te descalță la intrarea în biserica sufletului.
După acel stâlp este o culegere de esență a durerii. Pentru că după un stâlp nu poți ascunde un elefant sau o balenă a suferințelor. Angelina Popovici scrie atât de subtil despre anumite stări alese, prin durere cântărită, prin lacrimă cursă, neoprită. Aici am văzut-o și pe Angelina-meșter în croșetarea bijuteriilor. Fiecare nod al versului a fost creat în tandem cu trăirea profundă a momentului: „ar trebui într-o smerită ascultare/ să-mi iau patul/ mi-l aburc în spate/ cu tot cu mama” (p. 46). Și doar dacă citești cu vocea inimii poți auzi tăceri cu vibrații tainice.
Citind și recitind acest volum, am asistat la o scanare a gândurilor și trupului, prin prisma ecourilor care se lăsau auzite mult timp după ce încheiam lectura. Or, astfel am sesizat și latura medicală a autoarei, de specialitate fiind neurolog: „lângă mama tânără/ în pragul casei ori sub nuc/ nu am nicio poză/ nici măcar alb-negru” (p. 37).
Apărută în 2024, în colecția „Teritorii” a Editurii Prut Internațional, volumul dedicat tatălui autoarei, Nicolae Chitoroagă (Regele Răbdării), ne prezintă o poezie „plină de luciditate și rafinament”: ce fel de poezie/ mai fac și tinerii ăștia/ când nu au un pat/ în mijlocul casei/ cu o mamă/ zăcând/ acolo/ zeci/ de ani”. Prima parte a cărții este intitulată Premiul Întâi, în care autoarea ne ajută să ne descoperim fricile, dorințele, nevoile și crucile. Modestă, mereu ascunsă după un acel stâlp, alege să facă la fel cu titlurile poemelor, pe care le regăsim ascunse printre versuri: „în poza de grup/ creștetul meu/ e după trei rânduri în spate/ e ușor înclinat/ către pădurea verde în freamăt”.
Pe cât de trăite sunt stările, pe atât de bine gândită este aranjarea în pagină și chiar a paginilor în carte. Citind anumite poeme, am depistat o legătură subtilă între numărul paginii și vârsta eului liric. Așa, la pagina 33 (pagină sau, poate, ani), autoarea face un autoportret exemplar: „glasul din difuzorul troleibuzului/ ne sfătuiește/ să oferim locul/ persoanelor în etate/ și celor cu necesități speciale/ mă ridic/ îmi ofer un loc”.
Pe la 53 (ani, cred, dar și pagina), trăiește asumându-și durerile mamei, care zace la pat: „răstignite pe aceeași cruce/ ambele/ eu și mama” – o durere imensă pe patul agoniei celei care se roagă pentru zilele celei care se roagă pentru moarte! La pagina 78 este scrisă ultima filă din povestea mamă fiică, când crucea se ridică – o cruce-scară pentru amândouă, așa cum e și titlul părții a doua a acestui volum-mărturisire – O cruce pentru două.
Diafană este poezia Angelinei Popovici, ca un voal al iubirii neprihănite. O iubire pentru părinte, pentru mama, care a devenit copil cu nevoie de îngrijire: „de când m-am născut/ chiar din clipa aceea/ aveam un copil –/ pe mama” (p. 36). Dar nu este o poezie ușoară, greutatea ei măsurându-se prin cuvinte ca niște hulubi gângurind în căutarea Păcii lăuntrice și a angelicului. Acest volum este un elogiu al iubirii și grijii pentru mamă – și astfel este unică, irepetabilă –, așa cum nu s-a mai scris până acum în acest spațiu literar românesc! Cum nu poate fi simțită la fel nici durerea…
În poezia Angelinei Popovici, Mama (este) bobul de mărgăritar (acesta e și poemul care încheie volumul) – rod al agoniei și suferinței duble, dar și al creșterii în credință. Acest mesaj e transmis și de coperta acestei plachete de versuri, realizată de Irina Cuzin. Crearea unei perle este un proces extrem de anevoios, care rezultă în „transformare, maturizare, reîmblânzire a spațiului din jur, a oamenilor din viața ei, a ei însăși” (Editura Prut). Orice accesoriu în plus ar dezechilibra, ar duce în extrema victimizării. Dar Angelina Popovici se apleacă cu maximă grijă asupra fiecărui detaliu, astfel încât volumul apare cu adevărat ca un mărgăritar – autentic, profund, irepetabil: „mama a început/ să mă nască pe mine/ doar după ce a murit” (p. 73).
Textul de pe coperta a patra este semnat de scriitorul, dramaturgul și poetul Dumitru Crudu: „Te surprinde marea ei bunătate pe care o revarsă asupra celor sărmani și suferinzi. Versurile Angelinei alină dureri și vindecă răni. Poeta e o tovarășă de drum a deznădăjduiților, căror vrea să le redea optimismul, bucuria de-a trăi, speranța că Dumnezeu le va auzi rugile”.
Am parcurs cu mare drag și îngăduință acest îndrumar al răbdării și am asistat la îmblânzirea suferinței și la transformarea durerii în forță, speranță și reziliență: „ultimele/ suflări ale mamei/ fâlfâie/ ca aripile unui cocor/ înainte de zbor/ înspre o Țară Caldă” (p. 68). Numai cine a citit cartea cu sufletul a depistat gesturi ca bătăi de aripi de cocor… Angelice semne în loc de diacritice! Prețuire, drag Om Angelina Popovici!
