Doamne, ce bine că ei n-au apucat vremurile astea
Iraida Șpak:: „Am mers aproape două zile și două nopți cu mașina. Un metru mergeam, ne opream, mai făceam un metru și iar ne opream. Bară la bară. O coloană nesfârșită de mașini. Părinți cu copii, cu câini în lese, pisici în cuști, colivii cu păsări. Atât de înfricoșător! De parcă te-ai uita la un film despre Al Doilea Război Mondial”
Cum ați aflat că a început războiul?
Am auzit în zori niște zgomote stranii. Nu pricepeam ce se întâmplă. Până când am primit un telefon de la serviciu și mi s-a spus că nimeni nu vine la ore, pentru că a început războiul. Șocul era chiar din această îmbinare de cuvinte: a început războiul. Am accesat știrile, ca să înțelegem ce se întâmplă…
Ei, șoc e un eufemism. Eu lucram într-un centru pentru copii și ne pregăteam de sărbătoarea de 8 martie. Războiul a început joi, iar în ajun noi încă împodobeam sala. Am făcut un afiș atât de frumos. Panouri și atâtea altele, în culori aprinse, care-ți săreau în ochi. Și primul gând care mi-a trecut prin cap: așadar, a început războiul și noi rămânem acasă. Ne telefonam între noi. Cum vine asta, să stăm acasă, când am pus atâta suflet în toate? Și copiii s-au pregătit. Și costumele le-am făcut.
Apoi am înțeles că totul s-a terminat. Viața noastră s-a împărțit în două: de până la război și pe timp de război. A început o nouă viață. Cu toate că am sperat că se va termina repede, că nu va ține mai mult de o săptămână sau două și totul va fi ca înainte. De aceea, nici nu voiam să plecăm nicăieri. Apoi, pe la începutul lui martie, s-au răspândit zvonuri că există un mare pericol să ocupe Odesa cu ajutorul unităților de parașutiști. Și atunci ne-au sunat copiii, întrebându-ne cum suntem. I-am liniștit că totul e bine. Ei, fugeam în subsol când auzeam sirenele. Ginerele meu unde face: „Nu înțeleg, în țara părinților tăi e război, iar ei se distrează”. Asta l-a șocat pe el. El nu putea să înțeleagă de ce socrii lui se poartă în așa fel, de parcă nu ar fi niciun fel de război.
Râsul e o reacție la șoc.
Da. Dar copiii noștri nu ne-au crezut și ne-au spus: „Așa, dragi părinți, cât mai iute vă faceți gențile, vă luați icoana – avem noi o icoană a familiei –, vă luați albumele cu fotografii, pe Frosca – pisica noastră – și vă urcați în mașină și plecați”. Mi-a sunat și verișoara mea din America: „Ira, la voi e prăpăd. Veniți la Chișinău. Acolo veți avea unde sta. V-am pregătit o locuință. Sunteți așteptați. Încuiați ușa și plecați”. Toți ne spuneau unul și același lucru: mergeți la Chișinău.
Pe 3 martie ne-am decis și pe 5 am ajuns în Moldova. Am mers aproape două zile și două nopți cu mașina. Un metru mergeam, ne opream, mai făceam un metru și iar ne opream. Bară la bară. O coloană nesfârșită de mașini. Părinți cu copii, cu câini în lese, pisici în cuști, colivii cu păsări. Atât de înfricoșător! De parcă te-ai uita la un film despre Al Doilea Război Mondial.
Am trecut granița în noaptea de vineri spre sâmbătă. Ne așteptau voluntarii. Niște tineri. Am fost primiți atât de bine. Ne-au întrebat de ce avem nevoie. Erau de la centrul de voluntari din Purcari. Niște tineri foarte binevoitori. Le suntem foarte recunoscători. Ne-au dat de mâncare. Au văzut că soțul meu șchiopăta și i-au dat pastile. Bravo, niște tineri foarte de treabă. Am făcut schimb și de numere de telefon.
Am ajuns la Chișinău. Ce fericire să știi că ești așteptat. Ne așteptau oameni pe care noi nici nu-i cunoșteam. Ei știau despre noi că venim de la Odesa. Și noua noastră vecină din Chișinău… Nu am să uit asta niciodată. Ea, înainte să plece la Florești, la mama ei, a gătit pentru noi. Ne-a făcut de mâncare. Fiul ei ne aștepta cu cheile în mână, în fața casei. Iar ea ne-a copt plăcinte, ne-a preparat sarmale, ne-a lăsat farfurii, căni, linguri, într-o locuință în care nu era nimic. Ne-au primit ca pe niște oaspeți scumpi. În timp, am devenit ca niște rude. Când am plecat de acasă, nu am luat nimic cu noi, pentru că nu credeam – nu am crezut nici pentru o clipă – că plecăm pentru mult timp.
Credeați că peste o săptămână, două o să vă întoarceți acasă?
Păi, da. Peste o săptămână, două. Sau, cel mult, peste o lună. Pe 16 martire e ziua mea de naștere, împlineam șaizeci de ani. Și ziua aia mi-a rămas în minte pentru totdeauna. Îmi făcusem planuri – am hotărât, cu fiicele mele, că nu-mi voi sărbători aniversarea stând la masă și vom pleca undeva cu toții. Și eu repetam: „Toți! Afară! În afara țării! Vreau să-mi sărbătoresc ziua afară!” Am hotărât să mergem în Egipt sau în Turcia. Fetele au cumpărat vouchere de călătorie pentru toată familia. E clar că din toate astea s-a ales praful. Iar eu pe 16 martie am întins masa în apartamentul din Chișinău și am zis: „Aveți grijă ce vă doriți, că se poate îndeplini”. Da. Păi, nu? Am vrut să călătoresc în străinătate? Am călătorit. Am vrut să-mi sărbătoresc aniversarea afară? Mi-am sărbătorit-o.
Știți ce mi-am mai amintit acum? Un moment la fel de tulburător, când i-am rugat pe băieții din Purcari să mă ia și pe mine la centrul de voluntariat. Ca să fiu și eu măcar cu ceva de folos. Făcând sendvișuri, ceai. Și ei mi-au zis: „Bine, cum să nu”.
Au venit după mine pe 8 martie. Pe drum, exclamam: „Doamne, azi e 8 martie!” Intram deja în Purcari, ei opresc mașina, coborâm, deschid portbagajul… Și acesta – plin ochi cu lalele! Galbene, roșii… Tot portbagajul! „Noi n-am uitat că azi e 8 martie.” Și tuturor celor care treceau pe acolo, venind dinspre Palanca, fiecărei femei, fiecărei fete, fiecărei fetițe, adolescente, bătrâne, tuturor le dăruiam câte o lalea.
Femeile plângeau în hohote. Era atât de emoționant. Iată așa ne-a primit pe noi Moldova. Cu băieții ăștia ne-am împrietenit pentru totdeauna.
După o perioadă mai pasivă, viața noastră iar s-a umplut de evenimente. Am venit la Centrul Civic 151, la început, pentru limba engleză. Acum, noi mergem peste tot. Ne informăm una pe alta: „Fetelor, iată acolo are loc un eveniment. Mergem? Mergem!” Nu e zi în care să nu mergem undeva. Fie la un concert, fie într-o excursie, la fel de fel de cursuri sau ateliere. Dacă nu am fi făcut toate astea, cred că ne-am fi ieșit din minți. Avem și un cerc de prieteni.
Din băștinași sau ucraineni?
Cei mai mulți sunt ucraineni, dar printre ei sunt și localnici. Fete de aici vin în corul nostru și cântăm împreună. Niște oameni foarte drăguți. Mi se pare că nu e nicio deosebire între noi. Uneori, uităm că sunt cetățeni moldoveni. Fetele astea știu foarte multe cântece ucrainești. De fapt, ele sunt ucrainence care s-au măritat aici și locuiesc de foarte mult timp în Republica Moldova.
Cui i‑a venit ideea să înființeze corul?
Păi, aproape dintr-o glumă. Stăteam cu Iulia Ivașutkina la coadă după ajutor umanitar și povesteam ultimele noutăți, ce, cine, unde, cum și altele de felul ăsta, când Iulia îmi spune că lucrează dădacă într-un centru. Uitase cum se numește. Știa doar unde se află. Îmi povestea că au pictat un pian. Cum așa? Cum, hodoronc-tronc, să pictezi un pian? „Da, la sugestia unui pictor care trecuse pe la centrul nostru.” Și eu o întreb: „Înseamnă că aveți un pian?” „Da, avem.” Și eu m-am aprins. Mi s-a făcut un dor nebun să cânt la pian. De când nu am mai cântat! „Vreau să cânt la pian”, i-am spus și Iulia i-a transmis administratoarei centrului dorința mea. Am hotărât să organizăm un fel de șezători, la care am invitat mai multă lume. În timpul acelor șezători s-a născut ideea corului. La început câți eram? Cred că vreo cinci-șase oameni. Iar azi suntem deja nouăsprezece.
Cântați doar pentru voi sau și în fața publicului?
Nu numai pentru noi. Noi am devenit deja „vedete”! Se va organiza în curând un festival, cu genericul „Oamenii din Moldova sunt pentru pace”, în cadrul căruia vom evolua și noi. Ne-au telefonat și ne-au întrebat dacă avem pagini pe Instagram și Facebook. Nu avem. Suntem modești. „Ați face bine să nu fiți”, ne-au spus. „Noi vă așteptăm cu sufletul la gură. Suntem atât de fericite când veniți. Suntem mândri că veți cânta pentru noi.” Nu suntem muzicieni profesioniști, dar cântăm din suflet. În corul nostru avem o doamnă, Tatiana, din Chișinău, cu probleme de auz, dar ei îi place să cânte și cântă. Și când cântă, uită că e un pic surdă, deoarece cântă cu sufletul. Asta le zic și eu tuturor, să cântăm cu sufletul, ca melodiile noastre să ne intre în suflet. Și noi cântăm cu sufletul.
Dar dumneavoastră aveți studii muzicale?
Da. Am făcut școala de muzică, am studiat două instrumente: acordeon și pian. Apoi am absolvit și colegiul de muzică. L-am început la secția dirijor de cor și l-am terminat la acordeon. Am absolvit Institutul de Cultură, cu specialitatea dirijor.
În Odesa?
Nu, în Rusia.
Sunteți din Rusia? Acolo v‑ați născut?
Da, m-am născut în Rusia, în regiunea Sverdlovsk. Acolo am studiat la școala de muzică și la colegiul de muzică, iar în Celeabinsk am absolvit Institutul de Cultură.
Cum ați ajuns la Odesa?
Acolo trăia – of, asta a fost acum patruzeci de ani, Doamne, cum trece timpul – sora mamei mele, care pur și simplu s-a mutat în Odesa. Știți, așa se făcea pe vremuri: au făcut schimb de locuințe cu cineva din Sărata, din regiunea Odesa. Sora mamei era înnebunită după clima din sud, după fructele și legumele de acolo. Iar eu, în perioada aceea, locuiam în Ural. Într-o bună zi, am schimbat și eu Uralul pe clima, legumele și fructele din Odesa. Am trăit trei ani în Sărata, unde mi-am cunoscut soțul…
Soțul dumneavoastră e din Ucraina?
Da, da.
E ucrainean?
Da, da. Și e din raionul Sărata.
Dar fetele dumneavoastră unde locuiesc?
Au plecat în America.
Și sora dumneavoastră tot acolo a plecat?
Verișoara mea. În a cărei locuință stăm noi acum. Surorile mele locuiesc în Rusia. Cu ele…
Nu comunicați?
Am rupt orice legătură cu ele de când a început războiul.
Dar ați încercat să comunicați?
Relațiile mele cu sora mai mare s-au răcit imediat cum a început războiul, în timpul unei conversații pe Skype, eu încă fiind în Odesa. Noi discutam și s-a auzit sirena. Și eu îi zic: „Larisa, vorbim mai târziu. Noi fugim în subsol”. În primele zile încă mai fugeam, acum, când revenim în Odesa, nu mai fugim nicăieri. Acum nimeni nu mai fuge nicăieri, dar pe atunci toți se ascundeau la sunetele sirenelor. Și ea îmi spune: „Hm… Dar ce s-a întâmplat?” Eu îi zic: „Păi, la noi e război”. Trecuse o săptămână de când începuse războiul și încă nu atinsesem subiectul. Ea: „Război… Auzi tu, război… Mare lucru. Ați bombardat Donbassul timp de opt ani ani. Să vă bombardeze acum și pe voi”. Asta mi-a spus sora mea… Nu știu, poate a fost o glumă nereușită… Habar n-am.
O glumă cam nesărată.
Și eu tot așa m-am gândit. M-am oprit atunci, rece ca un sloi de gheață, în fața computerului: „Ce ai spus? Tu măcar îți dai seama ce spui?” Și ea unde face: „Ia te uită la ea. Dar pe voi America vă ajută!” S-a indignat soțul meu: „Și tu ai vrea să luptăm cu furcile?” Atunci am înțeles că n-o să ajungem niciodată la un numitor comun și am întrerupt comunicarea cu ea. E adevărat că o vreme ei au continuat să ne trimită raze de iubire, așa cum e la modă la ei. I-aș fi spus eu ce să facă cu razele alea de iubire…
Asta mi s-a întâmplat cu sora mai mare, care locuiește în Tiumeni. Așa se gândește în familia lor. Ei veneau cu toții la mare, la Odesa, în fiecare an, se opreau la noi. Câteva decenii i-am găzduit în casa noastră.
Cum credeți, cu ce i‑au supărat ucrainenii?
Cu nimic. Absolut nimic. Păi, cum? Acum să vă bombardeze și pe voi… Cum? Sora mijlocie… compătimitoare. Mă întreba ce mai facem. Îi spun. Ea pune la îndoială. Eu îi răspund: „Lenok, draga mea, oare nu înțelegi că atunci când explodează o rachetă sau o dronă, oamenii suferă?” Ea îmi zice: „Păi, cum vrei? Așa e în război. Mai cad rachete, drone…” În septembrie – avem și fotografii –, o rachetă a căzut peste casa noastră. A lăsat un crater cu un diametru de doi metri. Așa, din senin. Oamenii au rămas fără locuințe. În stradă. Noi am avut noroc, am rămas doar fără geamuri. Adică peste asta mai poți trece, dar oamenii au rămas fără apartamente. Racheta aia le-a distrus locuințele. Slavă Domnului, sunt vii. Apartamentele lor au luat foc și au ars în întregime. Nimic nu a mai rămas din ele. Nimic. Absolut nimic.
Odesa e bombardată zilnic. Toată zona aia îmi este atât de dragă… Mi‑am petrecut copilăria la Zatoka, Sergheevka, Karolino‑Bugaz…
Da, da, da. Probabil, și la Primorsk!
Acolo e un aer atât de curat, și marea e altfel. Iar despre Odesa aș putea să vă povestesc atâtea. Pentru chișinăuieni,
Odesa e cel mai scump oraș din lume…
Iar pentru noi, Chișinăul a devenit cel mai scump oraș din lume.
Până la război ați mai fost la Chișinău?
O singură dată, pe când aveam 13 ani. Zburam la Sverdlovsk – acum se numește Ekaterinburg – prin Chișinău. Nu știu de ce nu se putea zbura direct din Odesa. Am coborât la Chișinău și m-am plimbat un pic pe lângă aeroport…
Doar atunci ați fost?
Da, deși aveam o mătușă la Chișinău. Ea ne invita des, dar noi n-aveam timp.
Ce știați despre Moldova ca țară?
Am mai trecut o dată prin Moldova când am călătorit în Croația, printr-o vamă din nord, dar nu și prin Chișinău. De fapt, am traversat toată Moldova. Ne-au impresionat drumurile. Cred că se întâmpla prin 2014.
Noi mergeam și exclamam: „Dumnezeule! Ce drumuri bune!” Moldova e mai frumoasă decât regiunea Odesa. Peisajele sunt mai frumoase. Dealurile. Sâmbăta asta am fost la mănăstirea Curchi. Doamne, ce frumusețe! Și culorile astea autumnale. Ceva cu totul deosebit! Drumul spre mănăstire ne-a produs niște satisfacții aparte.
Cât de des vă întoarceți în Odesa?
În fiecare lună sau cel puțin o dată la două luni
Ce vă face să vă întoarceți: dorul sau aveți treburi?
Ultima oară am plecat după haine. Allocika, din corul nostru – ea e din Herson –, și-a adus lucrurile la mine, la Odesa, și le-a depozitat în subsol. Să spe-răm că n-o să cadă nimic peste subsolul ăla.
Apropo de fetele din corul nostru, Lena e din Kîiv. Acoperim toată geografia Ucrainei. Sunt fete foarte interesante și atât de diferite, nu numai după locul de naștere, dar și după caracter. Are și Alla o soră în Rusia, și soțul meu are un frate acolo.
Cine are grijă de locuința dumneavoastră?
Vecinii noștri. Vecinii noștri sunt oameni foarte de treabă.
Din câte îmi dau eu seama, în Odesa sunt foarte multe locuințe pustii.
În general, da. Dar se întâmplă să fie locuite temporar. „Apartamentul dumneavoastră e liber?” „E liber.” „Aș putea să stau o vreme în el?” „Mai încape vorbă… Sigur că da. Cu mare drag, stați.” Așa că în apartamentul nostru mereu stă cineva.
Mi‑ați spus că, în primele zile ale invaziei, nu credeați că războiul va ține mult. Dar până la război, ce credeați despre acest pericol, despre care mulți ziceau că ar fi unul real?
Cei mai îngrijorați erau copiii noștri, ei ne sunau și ne întrebau ce se întâmplă la noi, erau foarte îngrijorați, numai noi eram foarte calmi. Ne telefonau până și rudele noastre din Rusia ca să ne întrebe cum suntem. Suntem bine. Totul e în regulă.
Și reiese că ei știau mai multe decât noi… Nu știu… Poate că, știți, noi ne-am ascuns capetele în nisip și nu voiam nici să ne gândim la asta.
Geanta cu acte o pregătisem încă din prima zi, fără să mă gândesc la ce o să-mi folosească, dar se vede că toate acțiunile mele îmi erau dictate de subconștient. Vreți să râdeți un pic? Atunci când copiii ne-au somat să plecăm și noi ne-am strâns lucrurile și am plecat – speram că doar pentru câteva săptămâni –, am pus în geamantane și albumele cu fotografii, dar și toate celelalte lucruri de care nu ne-am fi putut lipsi. Ajungem la Chișinău, desfac geamantanul și descopăr în el trei urși de pluș și multe-multe jucării. Toate din camera Ksiușei. De ce le-am luat cu mine? Nu știu. Da, mai luasem și niște haine sau pantofi. Dar și cei trei urși de pluș. De ce i-am luat?
Apoi, când am plecat în America, la copii, le-am spus: „Iată, Ksenika, urșii ăștia ne-au însoțit din Odesa la Chișinău, iar acum ne-au întovărășit și la Los Angeles. Să rămână la tine. Nu-i mai iau înapoi”. De ce i-am luat? De ce i-am băgat în geamantan și i-am cărat peste tot după mine? Nu știu. I-am dus copilului meu din America trei urși de pluș.
Ziceați că în Odesa ați lucrat într‑un centru de copii. Ce fel de centru era și în calitate de ce ați lucrat?
Predam pianul la o grădiniță, care de trei ani e închisă, fiindcă nu avea un adăpost antiaerian. Acum îl are și, de altfel, dacă nu aș fi pensionară, aș putea ieși la muncă…
Adăpostul antiaerian l‑au făcut în grădiniță?
Da, da. În curte.
L‑au ridicat de la zero?
Da. E foarte rezistent. Așa cum trebuie să fie. O construție de calitate. Păcat că au venit asemenea vremuri, când avem nevoie și de așa ceva.
Problema e că soțul meu e cu mult mai sensibil decât mine… Eu rămân foarte calmă când încep să sune sirenele: „Să urle. Fie. Nu-mi pasă”. De câteva ori, când eram acasă la noi, în Odesa, atât de tare au zdrăngănit geamurile și se clătinau pereții – fiindcă explodase ceva în apropiere –, el a intrat în panică. Îmi zicea: „Eu intru în rezonanță cu sirena asta”. El nu poate trece peste asta, nu-și poate înăbuși frica.
Cum s‑a schimbat Odesa în tot acest răstimp?
Cu toate că suntem în război, orașul e plin de mașini și de oameni. Lumea stă prin cafenele, iese în oraș să-și rezolve treburile. Doar iarna simți că ceva nu e în regulă, nu e ca în iernile de până la război. Iarna orașul se golește de oameni și de mașini.
Sunt permanente întreruperi de curent și pe stradă stau generatoarele electrice, care produc un zgomot infernal, că, dacă mergi pe stradă cu cineva, nu auzi ce-ți spune. Generatoarele astea stau în fața fiecărui magazin, fiecărei cafenele și scot un zgomot asurzitor.
În general, te uiți uneori în jur și ți se pare că nimic nu s-a schimbat: mămicile se plimbă cu copiii, fântânile arteziene sunt în funcțiune, teatrele sunt deschise, filarmonica e plină de oameni. Apoi, ridici ochii și vezi oameni în uniforme militare, anunțuri cu îndemnul să donezi bani pentru armată. Și te gândești: „Dumnezeule, războiul ăsta nu s-a terminat”. Iar când – buf – explodează vreo bombă sau vreo rachetă sau urlă sirenele, atunci ți-e clar că războiul continuă. Înțelegi cât de periculoasă e viața în Odesa…
Aveți cunoscuți care luptă pe front?
Avem. Fiii celor mai buni prieteni ai noștri. Pe trei dintre ei îi cunosc personal.
Sunt din Odesa?
Da. Fiica mea mai mică, din America, mi-a scris: „Mamă, Șeva a dispărut. A dispărut fără urmă”. Șevelov e colegul ei de clasă. „Mamă, mă rog în fiecare zi pentru el, să fie în viață.” În luna august, ea a venit pe două săptămâni în Odesa. Se întoarce într-o zi acasă, fericită: „A reapărut! Trăiește! Mulțumesc, Doamne! A reapărut!” Apoi ea i-a scris lui Șeva și el i-a răspuns. Ea l-a rugat să-i dea un semn, să-i povestească ce face, cum este, unde e. El i-a scris: „Totul e în ordine. Sunt OK. Mâinile, picioarele îmi sunt întregi”. Atunci, în august, au organizat o întâlnire a colegilor de clasă. De la care ea a aflat că Șeva e internat într-un spital din Kîiv. „Mamă, noi vrem să mergem la el.” Nu aveam nimic împotrivă, dar i-am spus: „Dar el oare vrea? Întrebați-l!” Dumnezeu știe în ce stare era. Poate că se jena de felul cum arăta, mai știi… Și apoi, oare ai voie să mergi acolo? Nici noi nu știam regulile. Le-a scris el singur: „Nu-i nevoie să veniți. Totul e în ordine. O să ne revedem după război”.
Da, lor nu le arde de asta.
Nu știu, nu știu. E greu de spus. Și încă o istorie… Colegul de clasă al fetei mele mai mari. Băiatul s-a înrolat voluntar din primele zile de război. Operator de drone. A suferit o contuzie, a fost și rănit, deși nu se afla în prima linie. Dar azi nu mai știi unde se termină linia frontului. El are un fiu. Când a plecat la război, fiul lui împlinise trei ani. Vine într-o permisie și mai face un copil. De data asta, o fată. După care iar pleacă să lupte. El zicea: „Dacă eu nu am să plec pe front, cine o să-mi apere copiii?” Ei sunt foarte bogați, ar fi putut să-i mituiască pe toți numai ca să scape de război, dar n-a vrut. El a vrut să meargă să lupte.
Sunt și cazuri când oamenii își „cumpără” libertatea de‑a fi civili?
Sunt, firește. Mituiesc pe cine trebuie și scapă. Alții se ascund ca să nu fie înrolați și cu anii nu ies din propria locuință. Sunt și asemenea specimene. E îngrozitor.
Pe de altă parte, știți, eu înțeleg totul. Le înțeleg pe mamele lor. Eu sunt mamă de fete, ele sunt departe și îmi este ușor să judec. Cu toate că fata mea mai mică, dacă ar fi fost aici, deja s-ar fi înrolat. Sigur că ar fi mers pe front sau ar fi devenit voluntară. Ar fi salvat câini și pisici. Cu siguranță.
Știți, un singur lucru vreau să vă spun… Dacă nu ești în stare să lupți din cauza unor probleme de sănătate sau fiindcă ți-e frică și nu ar fi niciun folos de pe urma ta, atunci mai bine lucrează, donează, ajută cu ce poți. Pentru că sunt și oameni care pur și simplu stau cu degetul în gură și așteaptă ca războiul ăsta să se termine. Sunt mulți din ăștia. Iar alții fac pe marii patrioți. Decât să vorbești, mai bine acționează, așa cum poți și cum știi. Mai bine fă ceva și nu-ți mai răci gura degeaba.
Până să plecați din Odesa, soțul dumneavoastră muncea?
Muncea. Era jurist. Avea mulți clienți. Deși împlinise de mult 70 de ani.
El ce spune despre faptul că ați venit la Chișinău?
Știți, el ascunde totul în spatele glumelor, bancurilor, umorului. Eu am impresia uneori că el suferă chiar mai mult decât mi-aș putea imagina. Dar nu arată.
Nu ați avut nevoie de ajutorul unui psiholog când ați venit la Chișinău?
Ne-am descurcat singuri. Apoi, știți, când întâlnesc oameni cărora le este mai greu decât mie, ar fi păcat să mă plâng… Iată, Ala Koroleova, din corul nostru, a rămas fără locuință. Nu are unde trăi. Iar Valentina Ostapciuk nu știe când își va vedea copiii. Și eu mă gândesc: Doamne, noi avem unde locui. Apartamentul nostru este într-o stare bună. Fetele sunt departe, în siguranță. Ne ajută. Cum să mă mai plâng în cazul ăsta? În comparație cu alții, noi stăm foarte bine. Mă întreb: de ce să mă tânguiesc? Desigur, mi-aș dori să am o viață liniștită. Uneori, știți, îmi trec asemenea gânduri prin cap… Două zile nu am ieșit din casă și astea au fost niște zile îngrozitoare. Stăteam culcată și îmi ziceam: „Ce dracului căutăm noi aici?” Și umblam prin casă și mă văicăram: „Vreau acasă. Vreau acasă. Vreau acasă”. Soțul îmi spune: „Cine te oprește? Pleacă!”
Dacă mâine s‑ar termina războiul, vă întoarceți imediat?
Probabil. O să așteptăm mai întâi să se încălzească afară și o să plecăm, dar nu o să plecăm iarna, când se deconectează lumina și este oprită încălzirea. Dar cum se face cald, plecăm imediat acasă.
Pe rețelele sociale rusești se spun foarte multe lucruri nedrepte despre ucraineni. Ați cunoscut și dumneavoastră această atitudine negativă?
Nouă ne-a mers. Noi avem noroc de oameni buni. Am întâlnit doar oameni buni, oriunde ne-am dus. Până și Stas, prietenul Tamarei, vecina noastră, într-o zi a început: „Păi, Rusia… e o mare putere. Doar e Rusia”. De față cu soțul meu. Vecina noastră e moldoveancă și l-a repezit: „Da, mai du-te tu într-un loc cu toată Rusia ta!” Atât! De atunci a luat apă în gură. A fost pus la punct de o moldoveancă.
Cum vă raportați dumneavoastră acum la Rusia, patria dumneavoastră istorică, și la ruși?
Îmi pare rău că foarte mulți ruși susțin războiul. Îmi pare rău că asemenea oameni sunt și printre rudele noastre. Dintre toate neamurile noastre din Rusia, o singură familie are o atitudine favorabilă nouă. Doar cu ei mai comunic. Cu ceilalți am rupt toate legăturile. E incredibil ce se întâmplă în Rusia. Am impresia că le-au scos creierii și le-au turnat rumeguș în loc. Și când te gândești că oamenii ăștia veneau la noi în fiecare vară. An de an. Din iunie până la sfârșitul lui septembrie, unul după altul. Toți veneau. Toți ăștia care acum susțin războiul. Veneau la neamurile lor din Odesa. Și nu veneau singuri, ci își aduceau și prietenii. Existau perioade când dormeau la noi și câte zece oameni. Le înșiram saltele și dormeau pe podea, pe toți îi primeam. Și ei exclamau: „Doamne, ce frumos e la voi! Ce bine e la voi!” Și brusc, într-o singură clipă, au întors foaia.
Dar au întors-o demult, încă din 2014.
Într-o zi, vorbesc pe Skype cu rudele mele din Rusia: „Of, Ira, cum poți să trăiești acolo, doar nu ai voie să vorbești în rusă?” Soțul meu, care e foarte glumeț, îi răsunde: „Păi, eu am scos-o din subsol doar cât să vorbească acum cu voi, după asta o bag înapoi în cușcă și o să-i arunc o felie de pâine”. Eu îi spun: „Hai lasă glumele astea, că ei te-ar putea crede”. Și lor le spun: „Dragii mei, eu în ce limbă vorbesc cu voi acum? În rusă, nu-i așa? Eu vorbesc în rusă și pe stradă și nimeni nu-mi interzice”. Dar ei nu mă credeau…
Într-o zi, le-am spus: „Auziți, asta e țara noastră. Da, sunt și lucruri care nu merg. Dar asta e țara noastră. Sunt și lucruri bune, și lucruri rele, dar toate ne privesc doar pe noi. Voi ce treabă aveți cu asta?”
Mă gândesc uneori la părinții mei – au murit demult –, oare ce-ar fi spus despre tot ce ni se întâmplă acum? Îmi apare în cap și un asemenea gând: Doamne, ce bine că ei n-au apucat vremurile astea. Am impresia că nu ar fi rezistat.
