La Cannes 2022, au dominat teme recurente; refugiul în trecut și vremuri revolute, amorurile interzise, metafore pletorice roind pe lângă creație; s-au trasat liniile de forță, tabloul dezolant al epocii marcate de suferință, incertitudine, neliniște existențială. Juriul, sub bagheta actorului Vincent Lindon, pentru a satisface cât mai mulți concurenți, nu s-a sfiit să bată cartea premiilor înjumătățite, exaequo, privilegiind nu filmele competiției deschise spre tarele contemporaneității, ci cauze de interes major. Simptomatic, Palmierul de Aur i-a revenit, pentru a doua oară, după The Square (2017), realizatorului suedez Ruben Östlund, Triangle of Sadness (Sans filtre, în franceză), farsă sardonică vomitivă. Principalul mesaj al Triunghiului tristeții, bagatelă cu umor negru, dură și cinică, e că oricum am da, orice am face, suntem toți în aceeași barcă, amenințați de naufragiu. O metaforă crudă a timpului ieșit din țâțâni ( Hamlet ). Genul Don’t Look up, realizat la nivel profesionist. Replici brici, detalii sugestive, steluță de octombrel pe vestonul imaculat al căpitanului american, provocator de stânga, al yachtului valorând 250 mln dolari… Aventura cuplului de manechine moderne printre pasagerii super bogati, îndopați și botoxați; esticul, rus nebun și autoritar, înavuțit din vânzare de rahat, cum zice, fără jenă, vinde îngrășăminte organice rezultate din fermele sale de porci și galinacee, vesticul face bani din vânzarea de arme, grenade și mine antipersonal. Cineastul nordic de 48 de ani continuă seria filmelor „geometrice”: „acum 5 ani, pătratul, acum triunghiul… ce va urma? Cu titlul său polisemantic, Triunghiul bermudelor, Triunghiul tristeții e o operație chirurgicală, fără anestezie, pe corpul suferind al umanității: ecologia, poluarea ambientului, dar și a sentimentelor, pervertirea valorilor și a ordinii lumii. Filmul, ovaționat opt minute în șir de spectatori, la Cannes, îi are protagoniști pe Harris Dickinson, Charlbi Dean și Woody Harrelson.
Premiul pentru regie: thriller-ul sentimental Decision to Leave, Park Chan-wook (Decizia de a pleca); conceput și construit cu vir- tuozitate de invidiat, aduce pe ecran aventura unui detectiv, polițist îndrăgostit lulea de o divă, o emigrantă chineză, suspectată de omor. Firește, acest juriu s-a arătat sensibil vizavi de tema migranților, al sufletelor rătăcitoare, Tori și Lokita, al fraților Dardenne din Belgia, Premiul celui de al 75-lea festival; sunt tributare subiectului și Premiul Juriului: Otto Montagne, de Felix Van Groeningen și Charlotte Vandermeersch, și Eo, de Jerzy Skolimowski, povestea unui măgăruș cu ochii triști. Neobositul Jerzy Skolimowski nu e neofit la Cannes, a luat Grand Prix în 1978 pentru Strigătul vrăjitorului și Premiul pentru scenariu în 1982, pentru Muncă la negru, rătăcirea măgărușului melancolic într-o lume brutală și agresivă e răvășitoare, cu nimic mai prejos decât cea a umanoizilor strămutați… Skolimowski a ținut să le mulțumească din scenă celor 6 măgăruși din Eo/Iha!, salutându-i pre graiul lor.
Premiul de interpretare, masculin, i-a revenit pe bună dreptate, sud-coreeanului Song Kang-ho, organic și nuanțat, unul din cei mai apreciați actori ai generației sale(l-am admirat și în filmul de succes Parazit), acum în distribuția peliculei Broker de Hirokazu Kore-Eda; povestea unor traficanți de bebeluși abando- nați, născuți sub stele norocoase, originală și prin faptul că este turnată în Coreea de Sud de către un japonez specializat în filme de familie cu tentă socială.
Palme d’Or de onoare: Forest Whitaker și Tom Cruise, super star american aclamat de mulțimea de fani și gură-cască, înghesuiți ciopor din draga dimineață pe toate ulicioarele ducând spre Palatul Festivalului. Tom, veci- nic tânăr și ferice, a izbutit și această „misiune imposibilă”, revenind, după 3 decenii, în Festival, pentru a prezenta Top Gun: Maverick, continuarea filmului ce l-a lansat cândva: flanând lejer, pretându-se la selfi-uri și semnând autografe. Defilarea sa pe covorul roșu, în mare pompă, a fost acompaniată de dublul pasaj al avioanelor din escadrila Patrouille de France, colorând cerul în roșu, albastru și alb, în semn de omagiu pentru artistul care, pentru a se produce în Top Gun, a învățat să piloteze de-adevăratelea avioane de vânătoare .
După doi ani înnegurați – în 2020, Festivalul nu s-a ținut, împiedicat de pandemia Covid; anul trecut, am asistat la un festival cu mască, în format redus, – au revenit îmbrățișările și pupăturile, atât de firești în tradiția sentimentală franceză, dar și glamour-ul, paietele și sclipiciul. Pe treptele palatului au defilat stoluri de vedete pentru a sărbători fastuos a 75-a ediție, în entuziasmul libertății recucerite, dar și pentru a îndemna publicul să dea năvală în sălile de cinema. Prietena noastră Irina Margareta Nistor, vocea de aur a cinema-ului românesc, a Teleenciclopediei, a video-urilor dublate artizanal în România ceaușistă (a du- blat peste 5.000 de filme din engleză, franceză și italiană), în acest an, membru al Juriului ecumenic, etala o bijuterie de 50 mii euro.
Pe covorul roșu s-au făcut remarcate, pe lângă Isabelle Adjani, Sharon Stone, Allesandra Ambrosio, Isabelle Huppert și suratele, româncele superbe Cosmina Stratan, Catrinel Menghia, Macrina Bârlădeanu (școlită la Iași, Cluj și București, Macrina este originară din Basarabia, de la Bălți) și Mădălina Ghenea.
Și dacă și Catrinel, și Mădălina sunt prezente de ani buni la Cannes, în diferite combinații, pe debutanta Macrina a propulsat-o în prim-plan filmul R.M.N., regie Cristian Mungiu, unde joacă rolul Anei, soața legiuită a personajului principal. Catrinel Menghia a fost observată și la proiecția cu filmul lui Cristian Mungiu, dar și la premiera peliculei Forever Young (Les Amandiers). Mădălina Ghenea, surprinsă, acum câțiva ani, de mine într-o ie superbă, creată de Valentina Vidrașcu, acum era invitată la Gala World Influencers and Bloggers Awards 2022, de astă dată într-o rochie verde-smarald. Cosmina Stratan s-a filmat, împreună cu Marion Cotillard, în Brother and Sister (Frate și soră) de Arnaud Desplechin, autopsie sentimentală în stil francez pur sânge. Splendida basarabeancă Macrina Bârlădeanu a atras toate privirle și la ședința foto din timpul zilei, dar și pe treptele cu covor roșu, la proiecția oficială, înveșmântată în bleu.
Pentru 11 zile pline de culoare, m-am teleportat într-o altă dimensiune, departe de nebunia dezlănțuită… Am devenit, patologic, dependentă de știri, buzduganul războiului ruso-ucrainean absurd răsună sub poarta cetății. Or, nu e o luptă pentru teritorii și influență, ci între lege și samavolnicie, între bine și rău, între valorile umane și răul absolut. Pe Croisette forfotea o mare de oameni bine dispuși, voioși, liberi și atașanți, răsuna muzică de film, nu sirene urlătoare ca pe străzile din Chișla Nouă; chiar dacă polițiștii din garda națională franceză purtau armele automate la vedere, măsurile de protecție – sanitară, anti-tero etc. – fiind sporite, nu inspirau teamă, ci siguranță și încredere. Purtam în cârcă, gheb invizibil altora, rănile și tristețile de acasă; focurile de artificii mi se asociau cu exploziile din Ucraina, de la Odessa, Lviv și Herson… de-aș scrie un roman, vreodată, s-ar chema ca musca-n tobă, cum ziceau răzeșii mei; nu știm unde va răbufni trădarea, când și de unde va răsuna bubuitura, în ce ritm…
Să sperăm că trece de la noi acest amar pahar…
