Fie câștigăm, fie încetăm să mai existăm ca națiune
Lyuba Yakimchuk: „Limba noastră a fost mutilată de ruși în timp ce aceștia ne mutilau orașele. Au distrus-o în timpul Imperiului Rus și al Uniunii Sovietice, la fel cum au distrus peste o sută de alte limbi”
Dragă Lyuba, recent, ne‑am întâlnit la festivalul de literatură CHILL din Chișinău, unde tu ai citit din poezia ta
în fața unui public extrem de numeros. Prima mea întrebare e: cum s‑a schimbat poezia ta (și tu ca om) de la începutul războiului?
Războiul Rusiei împotriva Ucrainei a început în 2014. Atunci aveam douăzeci și opt de ani, aveam un copil de trei ani și a trebuit să devin capul familiei pentru părinții și bunica mea – să-i scot din teritoriul ocupat. Părinții nu voiau să plece nicăieri. Eu însă nu am sperat că se va întâmpla o minune și am acționat. Am reușit.
În același timp, am trăit pierderea casei mele, casa în care m-am născut și am crescut. Acest lucru seamănă cu moartea unei persoane apropiate, doar că omul este îngropat, are loc un ritual de rămas-bun care ușurează durerea pierderii, în timp ce cu o casă lucrurile stau altfel: casa încă se află sub ocupație. O casă nu are mormânt. În casa mea a locuit mai bine de un deceniu un militar rus, iar acest lucru a fost dezgustător. Toate acestea m-au influențat, pentru că am devenit capul familiei, atât pentru părinții mei, cât și pentru bunica mea. În același timp, am încercat să păstrez în cuvinte tot ceea ce ni se întâmplă. Am observat că încep să uit unele detalii ale vieții de acasă, iar scrisul a devenit locul meu de memorie. De asemenea, am descoperit că atunci când realitatea se schimbă profund, se schimbă și limba. Limba încearcă să țină pasul cu realitatea, dar este întotdeauna cu un pas în urmă. Recent am fost la un festival în Franța, iar acolo, în timpul festivalului, pe stradă a apărut o orchestră – muzicienii mergeau în apropierea locului unde se desfășura târgul de carte și cântau. Se auzea o muzică liniștită. Primul lucru la care m-am gândit a fost: probabil, este înmormântat un militar. În Ucraina, o orchestră îi conduce pe cei morți pe ultimul drum. Dar oamenii din jur râdeau, filmau orchestra cu telefoanele. În spațiul public ucrainean apariția unei orchestre are, din cauza războiului, o cu totul altă semnificație. Există expresia „ora de interdicție a circulației”. Pentru noi este momentul-limită până la care trebuie să ne întoarcem acasă. Și în străinătate încerc instinctiv să mă întorc la hotel la timp. Pentru voi, acest concept nu există.
Am început să arăt în poeziile mele cum se schimbă lumea și limba în timpul războiului. Tocmai despre asta este poezia mea Descompunerea: războiul desface în bucăți numele orașelor, cuvintele și omul care le rostește.
Cartea ta de versuri Caise din Donbas, apărută în 2015 – cea mai tradusă și cea mai premiată carte a ta – ai rescris‑o în
2023 și eu sunt foarte curios să aflu ce te‑a determinat să faci asta.
Nu am rescris-o niciodată. Prima ediție a Caiselor din Donbas a apărut în 2015, într-un tiraj de două mii de exemplare, care s-au vândut în câteva luni. În 2023 a apărut cea de-a doua ediție, completată. Am adăugat câteva poezii noi, am scurtat pe alocuri – am făcut cartea mai clară. Dar concepția ei a rămas aceeași. Cartea este retipărită periodic, pentru că se vinde. Anul acesta, patruzeci de experți cooptați de Institutul Ucrainean al Cărții au inclus-o în lista celor mai bune o sută de cărți din perioada independenței Ucrainei. Iar exemplarele s-au epuizat din nou – editura a promis că o va retipări. Așadar, apariția noii ediții este legată în primul rând de faptul că oamenii cumpără cartea și că ea este în căutare. Sunt aceleași Caise din Donbas.
În ceea ce privește ediția internațională, aceasta conține un ciclu de poezii în plus, deoarece cărțile în alte limbi au apărut mai târziu.
Limba poeziei tale e o oglindă a războiului. Din unele cuvinte tu ai păstrat doar sfârșitul lor. Din Luhansk a mai
rămas doar „hansk”, iar în acest fel ai reprezentat și grafic pierderea, ruptura, trauma, distrugerea, pe care le aduce războiul cu sine. Limbajul mutilat ar fi o trăsătură a poeziei tale?
Limba noastră a fost mutilată de ruși în timp ce aceștia ne mutilau orașele. Au distrus-o în timpul Imperiului Rus și al Uniunii Sovietice, la fel cum au distrus peste o sută de alte limbi. De aceea, pentru mine, aceasta este înainte de toate o caracteristică a realității noastre. Eu trăiesc în această realitate și caut cuvintele prin care pot vorbi despre ea.
În poezia Descompunerea, pe care o citați, cuvintele nu se descompun pur și simplu în silabe. Fragmentele lor continuă să însemne ceva, între ele apar noi legături. De exemplu, numele orașului Donețk se desface în versul „iar la nețk nu pot ajunge”: „la” (ucr. do) se desprinde de numele orașului și devine o prepoziție care indică direcția. Dar acolo nu se poate ajunge. La fel se întâmplă cu numele orașului Debalțeve – „și unde (ucr. de) este balțevo al meu”. Nu știu dacă acest lucru a putut fi tradus în română, dar aici am vrut să arăt că ruptura trece atât prin cuvânt, cât și prin drumul spre casă.
În centrul poeziei tale se află universul tău personal încapsulat în universul Ucrainei de azi. Poezia ta e tradusă în
multe limbi ale lumii. Cum e receptată poezia ta în Ucraina și în afară? Sunt diferențe?
În străinătate, poeziile mele sunt adesea receptate așa cum erau receptate în 2014 de ucrainenii care nu proveneau din regiunile ocupate, unde războiul încă nu ajunsese în mod direct. Atunci războiul Rusiei împotriva Ucrainei era deja în desfășurare, dar pentru mulți rămânea undeva departe, în est, iar Ucraina este o țară uriașă, astfel că aceste distanțe mai sunt resimțite. Acum mult mai mulți ucraineni știu din proprie experiență ce înseamnă războiul.
Cititorii din străinătate încearcă adesea să înțeleagă cum este posibil, în general, să trăiești în timpul războiului. Nu înțeleg de ce râdem, mergem la teatre și festivaluri, la cafenele, în loc să stăm tot timpul în adăposturi.
Pentru ucraineni, poeziile mele pot fi cuvintele prin care vorbesc despre propria lor viață – exact asta am auzit în timpul turneului meu prin Ucraina, cu ocazia prezentării cărții. Pentru oamenii care nu au o astfel de experiență, aceste poezii sunt o ocazie de a se apropia de experiența celuilalt, de a simți intensitatea acestei vieți incredibil de frumoase, care este amenințată în fiecare zi. Oamenii din străinătate sunt atrași de istoria ucraineană – foarte mulți scriitori au venit în Ucraina în perioada invaziei la scară largă pentru a scrie despre ea în non-ficțiune sau romane.
Acum, în Kyiv sau, de exemplu, în Zaporijia, unde am fost recent, sunt mulți străini – îi poți auzi pe stradă. Ceva îi atrage, vor să experimenteze pe propria piele, riscându-și astfel viața în capitala Ucrainei, amenințată de bombe, sau în orașele aflate în apropierea frontului.
Unii cititori din Europa înțeleg deja și observă drone rusești în țările lor, spioni ruși, politicieni susținuți de Rusia, iar alții încă nu înțeleg că servirea caviarului negru la Târgul de Carte de la Frankfurt sau, și mai rău, undeva la Teatrul Bolșoi din Moscova se va transforma, mai devreme sau mai târziu, în pierderea suveranității țării lor – atunci nu va mai exista un loc unde să fugă, pentru că această amenințare va cuprinde deja întreaga lume.
Pentru cei care înțeleg sau simt cât de mult s-a schimbat lumea, literatura este un mijloc de adaptare – în cazul nostru, la o nouă realitate. Ordinea mondială s-a schimbat, se construiește una nouă, iar acest lucru îi face pe oameni să fie dezorientați. Străinii vor să înțeleagă care este secretul ucrainenilor, care trăiesc nu doar într-o ordine mondială schimbată, ci și într-o realitate militară schimbată și duc o luptă de succes împotriva unui dușman superior numeric. Acest lucru îi ajută pe ei înșiși, pe francezi, polonezi, germani, unguri, poate și pe moldoveni, să se adapteze la noua viață. Dar nu și pe norvegieni – ei continuă să susțină că știu secretul, pentru că sunt singura țară care are graniță cu Rusia și care nu a fost niciodată în război cu Rusia. Însă aceasta este o autoa-măgire, pentru că orice regulă are excepții, deci și pentru norvegieni lucrurile se pot schimba.
Zilele astea, când Kyivul e bombar dat intens de ruși, eu mă gândesc la tine și mă întreb cum reziști. Scrii? Și despre ce scrii?
Da, scriu, desigur, deși atunci când nu dormi suficient în mod constant, acest lucru devine îngrozitor de greu.
Este greu să trăiești aici, dar, în același timp, simt că sunt în locul meu. Sunt în contact cu cultura mea, cu oamenii alături de care pot schimba ceva în țara mea. Acest lucru îmi dă sentimentul că acțiunile mele au importanță.
Nu mai suntem atât de singuri ca în 2014: suntem mai bine înțeleși și susținuți în Europa. Și înțelegem că nu ne apărăm doar pe noi înșine, ci și pe voi, vecinii noștri. Dacă Rusia va ocupa Ucraina, ne va folosi resursele și oamenii pentru următoarele războaie. Știm cum se întâmplă acest lucru: ucrainenii din teritoriile ocupate sunt deja obligați să lupte împotriva propriei țări. Nu vrem să ni se ia dreptul de a fi noi înșine și nici nu ne dorim să fim aruncați în lupta împotriva altor europeni. Pentru că și noi suntem europeni. Și imaginați-vă cât de puternică ar fi o asemenea armată dacă armatele ucraineană și rusă ar fi unite – experimentată, tehnologizată și invincibilă. Așa ceva nu i-ai dori nimănui. Dar exact asta își doresc rușii.
Iar noi scriem despre iubire și moarte – despre cele două extreme ale unei singure vieți. În timpul războiului, aceste teme eterne devin foarte concrete: omul pe care îl iubești s-ar putea să nu se mai întoarcă; conversația pe care o amâni s-ar putea să nu mai aibă loc niciodată. Acest lucru schimbă greutatea cuvintelor și a faptelor.
Credeți în Dumnezeu în aceste vremuri de restriște? Scrieți despre asta?
Războiul ne obligă să-i punem lui Dumnezeu întrebări foarte concrete. Ce fel de Dumnezeu este acela care le permite rușilor să-i extermine pe ucraineni? Să ne distrugă cultura și știința – muzeele, universitățile, tipografiile, depozitele cu cărți și medicamente? De ce le permite să violeze femei, bărbați și copii?
Apropo, dintre victimele violenței sexuale ale căror cazuri au fost documentate de ONU în timpul acestui război, majoritatea sunt bărbați, în special cei ținuți în captivitate. Autoritățile ruse vorbesc despre apărarea „valorilor tradiționale”, iar reprezentanții lor comit violențe sexuale asupra ucrainenilor care ajung sub controlul lor.
Pentru unii, ceea ce au trăit devine motivul pierderii credinței, pentru alții – motivul de a căuta în ea un sprijin. De fapt, acest lucru este confirmat și de sondajele sociologice din Ucraina. Unii scriu și despre Dumnezeu, știu câteva astfel de poezii, dar acestea sunt puține. În zilele noastre există teme mult mai interesante decât să ne reglăm conturile cu Dumnezeu.
Eu locuiesc la Chișinău și cred – sunt ferm convins – că Ucraina va câștiga acest război, dar eu nu locuiesc în Odesa sau
Harkiv. Tu, care stai la Kyiv, crezi în asta?
Nu avem altă ieșire, pentru că acesta este un război existențial – fie câștigăm, fie încetăm să mai existăm pentru totdeauna ca națiune. Dar credința este ceva pasiv. Nu este suficient să crezi și nici cuvintele nu sunt suficiente, noi acționăm pentru a câștiga. Aceasta este particularitatea noastră, a celor din Kyiv.
Când am discutat cu tine la Chișinău, am avut impresia că ești o persoană foarte optimistă. Cum reușești să‑ți menții optimismul?
Trebuie să mănânci de trei ori pe zi, să dormi cel puțin șase-șapte ore și să ieși la plimbare în fiecare zi, chiar dacă alarma sună încontinuu și deasupra orașului zboară drone și rachete. Și, în plus, trebuie să-ți iubești, să-ți iubești foarte mult pământul. Țineți minte asta, s-ar putea să vă fie de folos dacă noi vom dispărea.
(Traducere din ucraineană de Maria Szemeniuk)
