Invizibilii de Ioana Pârvulescu pune în discuție lectura fără să transforme acest act într-o lecție moralizatoare. Autoarea urmărește, prin experiența ficțională a Laurei, felul în care literatura capătă consistență pentru cel care citește și ajunge să concureze, uneori, cu realitatea imediată. Personajele inventate, întâmplările și locurile descrise intră în mintea cititorului, se leagă de experiențele lui și devin repere afective. Titlul trimite tocmai la această putere a lecturii de a face vizibil ceea ce nu poate fi văzut. Personajele nu au trup, dar pot deveni familiare, apropiate, uneori chiar mai ușor de înțeles decât oamenii din jur. Realitatea se retrage pentru o vreme, iar universul alcătuit numai din cuvinte începe să funcționeze cu o surprinzătoare intensitate. Cititorul intră în el, îl completează prin imaginație și se întoarce apoi la propria viață cu alte întrebări și cu o altă sensibilitate.
În acest sens poate fi înțeles și codul secret al Invizibililor. Pagina scrisă acționează discret, fără a schimba lumea prin gesturi spectaculoase. Ea modifică privirea celui care citește. Îl face să își imagineze alte vieți, să accepte pentru câteva pagini perspectiva altcuiva, să treacă dincolo de propriile limite și, indirect, prin alteritate, să se cunoască mai bine. Pentru Laura, lectura ia forma unei prietenii. La bibliotecă își găsește oameni apropiați, intrând, totodată, și într-o comunitate imaginară alcătuită din personaje. Cărțile îi pun în legătură pe cei care nu s-ar putea întâlni niciodată în realitate și transformă biblioteca într-un spațiu al dialogului, al recunoașterii și al ieșirii din singurătate. Un personaj remarcabil este Bibliotecarul bibliotecarilor. Laura îl privește inițial ca pe un posibil vrăjitor, însă nu este decât un bibliotecar care știe tot și îți poate urmări gândurile. Dincolo de nota ludică, personajul poate fi interpretat simbolic. El concentrează patrimoniul cultural, informația, regulile și autoritatea cunoașterii. În același timp, în vocea lui se poate auzi acea tonalitate critică pe care adulții o folosesc adesea în raport cu copiii și pe care copiii ajung, treptat, să o interiorizeze. Bibliotecarul bibliotecarilor poate aminti și de marile rețele ale dimensiunii digitale, de acea memorie aparent fără margini în care se acumulează documente, date, răspunsuri și conexiuni. Aici apare însă o diferență esențială: accesul la informație nu echivalează cu înțelegerea. A citi înseamnă mai mult decât a găsi date. Înseamnă să le legi între ele, să le interpretezi, să formulezi întrebări și să reconstruiești sensul.
Istoria Laurei capătă greutate prin dificultățile ei de lectură. Testul pe care trebuie să îl treacă nu rămâne o simplă probă școlară, e o încercare personală. A descifra corect cuvintele nu înseamnă neapărat a înțelege scriitura. Poți cunoaște literele și totuși să nu surprinzi imaginea de ansamblu, să nu poți reproduce, explica sau interpreta ceea ce ai reperat cu retina. În asemenea momente, întâlnirea cu semnele grafice poate provoca rușine, teamă, frustrare și sentimentul că nu ești suficient de bun. Laura trebuie să depășească aceste blocaje. Nevoia de a susține testul o obligă să își înfrunte nesiguranța și să descopere treptat că lectura nu este o abilitate fixă, ea poate fi exersată. Reușita ei capătă astfel un sens mai larg. Proba contactului cu textul devine o metaforă a maturizării, a alfabetizării funcționale și emoționale. Lumea, în maniera lui Umberto Eco, seamănă astfel cu un text dificil, pe care trebuie să învățăm să îl citim, să îl înțelegem și să ne găsim locul în interiorul lui.
Foarte frumoasă este și circulația empatiei prin relația livrescă. Laura citește Tom Sawyer, un roman parcurs și de fratele ei, și începe să se apropie afectiv de personaj. Se formează astfel un adevărat lanț al empatiei cărturărești cu volumele semnate de Antoine de Saint-Exupéry, Wilhelm Hauff, Carlo Collodi, Lewis Carroll și Radu Tudoran. Or, prin cărți, empatizăm cu cineva care, la rândul său, empatizează cu altcineva. Literatura pune în mișcare mecanismul prin care emoția trece de la un personaj la altul și apoi către cititor. Cartea trezește prin această construcție o gamă largă de reacții: curiozitate față de lecturile personajelor, amuzament în jocurile de nume și de cuvinte, tristețe în fața certurilor dintre părinții Laurei, bucurie atunci când ea își depășește dificultățile, dar și o anumită melancolie la gândul că Bibliotecarul bibliotecarilor ar putea aparține unei sfere culturale care își pierde treptat contururile.
La final rămâne una dintre ideile cele mai simple și mai puternice ale volumului, aceea că lectura ne învață să vedem. Ea dă formă lucrurilor absente, ne apropie de experiențe pe care nu le-am trăit și ne obligă să ieșim, pentru o vreme, din propria perspectivă. După o asemenea călătorie, nici lumea de dinaintea cărții nu mai poate fi privită exact în același fel.
