Din timp în timp, în momentele de liniște, îmi contabilizez anii. Dincolo de nostagia copilăriei, în acest exercițiu, ca un obstacol într-un parcurs ecvestru, se impune anul în care m-am mutat din România în Belgia. În mintea mea, așa devine concretă emigrarea – o săritură peste un obstacol. Un obstacol nu doar în sensul de dificultate, ci chiar un gard ce-mi împarte viața în două: înainte și după emigrare. Acestor două faze le corespund două orașe: orașul copilăriei mele, Pașcani, și orașul imigrării mele, cel în care trăiesc, Mechelen.
Ambele orașe îmi sunt la fel de dragi, căci fiecare m-a plămădit până am ajuns ce sunt azi. Pașcaniul, un oraș muncitoresc din Nord-Estul României, mărginit de râul Siret, m-a crescut în unduirea colinelor și a dulcelui grai moldovenesc, de care nici acum nu m-am desprins. Numele orașului, dincolo de faptul că vine de departe, de prin 1453, de la un boier pe nume Oană Pașcă pe moșia căruia Pașcani era înscris cu statutul de sat și chiar mai înainte – 1419, într-un act al Domnului Alexandru cel Bun – e legat astăzi de un dealul și o vale unite de niște scări de care pășcănenii sunt mândri. Mechelenul, oraș belgian, flamand, aflat în centrul Belgiei, între orașe mari ca Bruxelles și Antwerpen, cam tot atât de întins ca și Pașcaniul, dar cu o populație dublă ca număr – mai mult de 86 000 de suflete – m-a văzut crescând într-un alt fel: ca imigrant. Aici, am deschis ochii într-o lume nouă și am învățat să-i vorbesc limba. Tot aici, am făcut primii pași împleticiți într-o societate mult mai pestriță și altfel decât cea cu care eram învățată până a mă statornici pe malurile Dijlei, râu care traversează Mechelenul prin mijloc.
În Pașcani, s-a născut Mihail Sadoveanu, scriitor prolific cu nume mare. Casa în care acesta a văzut lumina zilei se află la marginea orașului, pe un drum județean ce duce spre Roman, în cartierul Vatra, cu case vechi ce se luptă să dăinuie printre vile noi, impozante. Trist e că e lăsată în paragină; doar câinii vagabonzi mai bântuie prin curte. Dar Pașcaniul nu-l uită cu desăvârșire. Acest „loc unde nu s-a întâm- plat nimic”, după cum se crede din romanul cu același nume, a numit liceul din deal și casa de cultură – ambele „Mihail Sadoveanu”. În parcul de lângă Restaurantul Victoria, statuia lui Sadoveanu a fost una din spaimele copilăriei mele. Pe când aveam vreo șase ani, îmi era frică de piatra rece, lipsită de viață, de solitudinea sa în mijlocul parcelei de iarbă, mărginite de trandafiri roșii. Îmi amintesc serile de vară când mă plimbam cu mama și cu prietenele ei prin parc. Mama, tânără și șugubață, îmi prinsese punctul slab și, când făceam vreo trăsnaie, mă amenința: „dacă nu ești cuminte, te las în parc cu Sadoveanu.” Acum, după atâția ani, când eu sunt o femeie matură și mama e la vârsta senectuții, trecem deseori prin parc și mă văd încă în rochița clopoțel, roșie cu buline albe, fugind cât mă țin picioarele spre ieșirea din parc. Mais où sont les neiges d’antan?
Mechelenul, oraș vechi, cu clădiri în stil gotic, care datează încă din sec. al IX-lea, este unul din cele cinci centre culturale ale Flandrei, pe lângă Antwerpen, Gent, Brugge și Leuven. În secolul al IX-lea era o așezare comercială, un port la râul Dijle care împărțea centrul istoric în două părți: orașul de jos și orașul de sus. Orașul de jos a fost un creuzet de canale de scurgere (NL: vlietjes). Acestea au fost lichidate sau acoperite la începutul sec. al XX-lea deoarece produceau epidemii și boli, urmare a creșterii populației și a industrializării din secolul al XIX-lea. Odată cu acoperirea sau dispariția acestor vlietjes, una dintre componentele importante ale peisajului urban medieval a dispărut. Dar vestigii ale acestor canale există și astăzi ici-colo, în centrul Mechelenului.
Dacă Pașcaniul îl are pe Sadoveanu, Mechelenul e legat oarecum de Ludwig Van Beethoven – bunicul compozitorului a trăit o bună bucată de vreme aici. Beethoven și-ar fi moștenit talentul muzical de la acesta, Louis van Beethoven (1712-1773). Fiu de brutar cu o voce deosebit de frumoasă, bunicul lui Beethoven a cântat în corul Catedralei Sfântul Rombout din Mechelen, al cărei turn veghează semeț, din centru, orașul. În 1733 s-a mutat la Bonn, în Germania, unde s-a născut nepotul său, Ludwig, în 1770.
În timpul regentei Margareta a Austriei, Mechelen a fost centrul politic al Flandrei (1517–1530). De lângă Schepenhuis (Casa Consilierilor, 1288), sub turnul catedralei în stil gotic, statuia Margaretei veghează Piața Mare (Grote Markt) a orașului.
Pașcaniul, mic oraș provincial, e un important nod feroviar. În 1869, când s-a construit calea ferată Ițcani-Roman, Pașcani a devenit cel mai mare centru feroviar din România. Gara Pașcani avea legături cu Viena, Cernăuți și Lemberg (Lviv). Fată de ceferist, pe vremea când eram elevă și studentă, mă bucuram să pot călători cu permis gratuit. Pe timpul comunismului, ceferiștii erau cel mai bine plătiți din orașul nostru. Și astăzi în orașul copilăriei mele există un spital C.F.R. care se bucură de nume bun.
Când am ajuns în Belgia, în dorul locurilor de baștină, am căutat asemănări între cele două orașe –punte care să-mi asigure o continuitate. Nu le-am găsit pe toate imediat, dar faptul că prima linie ferată inaugurată în 1835 între Bruxelles și Mechelen a fost un eveniment istoric europen – primul tren care a circulat pe teritoriul Europei – l-am descoperit încă din primul an, în discuțiile de la un curs de neerlan- deză. Senzația de déjà vu umplea cumva golul înstrăinării.
Anii au trecut, am învățat limba locului, m-am deprins cu obiceiurile, cu sobrietatea flamanzilor care contrastează cu limbuția și jovialitatea moldovenilor mei. M-am deprins și cu punctualitatea și etica muncii ferme, pe când eu încă mai visam la viața molcomă din așezarea de la marginea codrilor. Și am descoperit Kazerne Dossin. Am dat de acest Muzeu al Holocaustului și Drepturilor Omului tocmai în orașul meu, când directorul școlii în care pe atunci lucram și care se afla de cealaltă parte a Bruxelles-ului a organizat o zi de training profesional la Kazerna Dossin. În această cazarmă erau adunați în timpul celui de-al doilea război mondial evrei, romi și sinti din Belgia și duși la Auschwitz-Birkenau. Muzeul acesta avea să devină ținta peregrinărilor mele culturale în cadrul cursurilor pe care le predau. Vin aici pentru educație democratică elevi, studenți, profesori, polițiști, funcționari… În centrul muzeului se află un imens perete care se înalță pe mai multe etaje cu fotografiile victimelor deportate din cazarma Dossin. Zidul nu este complet – încă se mai caută fotografii ale celor dispăruți. La ultimul etaj, unde se găsesc expozițiile invitate, l-am regăsit pe Paul Celan, renumit poet de limbă germană din perioada postbelică, de origine română, evreu și el.
Cu câteva zile în urmă, am vizitat din nou această bază de deportare – de această dată doar curtea interioară a clădirilor în care erau cazați cei ce urmau să ia destinația morții. Pe locul acesta marcat de spaimă și suferință, aceleași edificii adăpostind acum apartamente moderne și spațioase, în care, probabil, oamenii pot fi fericiți, se oferă nepăsătoare ochiului curios. Pereții albi străluceau în pârgul amurgului de primăvară. Curtea e plină de flori – trandafiri, tufe de liliac și iasomie. La ferestre se alintă mușcate ochioase. Și m-am întrebat: cum e să petreci zilele de Crăciun în clinchete de pahare și voie bună pe acest loc sinistru pe care alți oameni, acum doar câteva zeci de ani în urmă, își așteptau moartea?
Gândul m-a trimis la Cimitirul Evreilor din Pașcani. Clasele I-VIII le-am făcut la o școală mică de la marginea orașului. În drum spre școală, în fiecare zi, timp de opt ani, am trecut pe lângă un cimitir care nu semăna deloc cu cimitirul din centru, în care erau înmormântați vecini, cunoștințe sau neamuri. Cu mintea mea de copil, înțelegeam că e lăcașul unor morți speciali – fără cruci, doar niște monumente funeste printre care se lăfăiau bălăriile, împresurat de ziduri groase de beton. Pentru că locul era misterios, paznicul cimitirului îmi făcea impresia unui vraci cu puteri supranaturale – un bărbat ce bătea spre șaptezeci de ani, cam adus de spate, nebărbierit, cu, în permanență, o legătură mare de chei la brâu. Eram așa de obișnuiți cu locul acesta, noi copiii, că nici nu puneam întrebări – știam doar că era cimitirul evreiesc. Nici când am mai crescut nu mi-a dat ghes curiozitatea să aflu mai multe despre locul acesta istoric. Abia când am cunoscut lumea largă, când am constatat cu cât respect popoarele din Vestul Europei își cinstesc istoria, am realizat cu tristețe că la noi, în Pașcani, evreii au fost aruncați cumva la coșul de gunoi al memoriei colective. După câțiva ani de străinătate, după ce am citit Cimitirul din Praga, romanul lui Umberto Eco, și după ce am vizitat vizitat acest loc și sinagoga din Praga, am realizat cât de ignoranți suntem. Căci ce e istoria dacă nu conștiința trează a prezentului pentru trecut?
Cimitirul evreiesc din Pașcani e un vestigiu istoric vechi de sute de ani. Dar și în ziua de azi e tot în paragină. Nimeni nu pare a fi interesat să pună în lumină această bucată de istorie a orașului. Locul acesta ar putea fi un muzeu. La sfârșitul secolului al XIX-lea, în Pașcani, trăia în bune relații cu creștinii o comunitate evreiescă semnificativă – copiii se jucau împreună și mergeau la aceleași școli. În anii 1941 – 1942, regimul eveilor se înrăutățește: din ordinul generalului Ion Antonescu aceștia sunt obligați să poarte Steaua lui David, nu au voie să iasă din casă după orele 18.00 până dimineața la 7.00. O parte din bărbați au fost trimiși la muncă silnică în Tiraspol, Calfa, iar unii dintre ei nu s-au mai întors acasă. După 1944 puține familii evreiești mai trăiesc în Pașcani. Apoi, odată cu crearea statului Israel în 1948, mulți evrei pă- răsesc România – în anii 1950 – 60 – 70, sub aripa comunismului. Și evreii pășcăneni pleacă lăsând în urma lor un cimitir. Un cimitir trist, o amintire sălcie printre praf și buruieni.
Pașcani și Mechelen – două orașe dragi mie.
Două lumi, două universuri, o viață.
