Filmele pe care le prezint cititorilor revistei „Timpul” astăzi sunt foarte diferite, cam în toate, dar există cel puțin două aspecte care ne permit să le propunem împreună. În primul rând, ambele sunt construite în jurul a două personaje care au venit de la război: soldați confruntați cu realitatea vieții „de după”, obligați să-și găsească un loc în lumea „civilă”. Iar în al doilea rând, și aici vom vorbi de un aspect pur cinematografic, ambele filme sunt purtate în palme de performanțe actoricești extraordinare, ale lui Daniel Day-Lewis și Sandra Hüller, nume sonore și bine cunoscute de pe firmamentul cinematografic.
Ar fi prezumțios să afirmăm că subiectul soldatului revenit de la război e actual. Din păcate, încă nu vedem capătul războaielor care bântuie lumea (iar unul se desfășoară în imediata noa-tră vecinătate), dar toate au și au avut un sfârșit, chiar și acel de 30 de ani, chiar și acel de 100 de ani… Cert e faptul că războaiele mutilează vieți și nu există persoane care să iasă indemne din aceste catastrofe.
Filmele din ediția de astăzi ne prezintă două destine de foști „soldați”, două epoci diferite, însă putem face aceeași constatare: întoarcerea în lumea „civilă” e mai mult decât o încercare. La nivel individual sunt drame dureroase, deseori insurmontabile. Lumea „păcii” și lumea „războiului” sunt incompatibile, cu coduri sociale și morale diametral opuse. Ajunși aici, ar trebui să ne întrebăm: ce va fi cu noi după? A învinge în „război” e una, dar vom reuși oare să revenim la „pace”?
Dar să trecem la filmele selecționate pentru ediția de astăzi.
Anemone (Ronan Day-Lewis, 2025). Ronan Day-Lewis a revenit în meserie! El s-a retras în 2017, imediat după lansarea filmu-lui Phantom Thread de Paul Thomas Anderson (deținătorul ultimului Oscar pentru One Battle After Another). Decizia sa de a se retrage din meserie va rămâne un mister (Ronan spunea că nu mai este convins că actoria mai are valoarea de altădată), dar iată că după opt ani revine, și nu oarecum, ci cu un debut în calitate de realizator!
Vom aminti că Day-Lewis este cel mai premiat actor la Oscars din istorie. El are tocmai trei statuete la activ: Academia l-a premiat în 1989 pentru My Left Foot (de Jim Sheridan), în 2007 pentru There Will be Blood (de Paul Thomas Anderson) și în 2012 pentru Lincoln (de Steven Spielberg). Pentru a nu ocupa prea mult spațiu, nu-i vom enumera chiar toate distincțiile, dar vom menționa că mai are patru premii BAFTA și două Golden Globe în palmares! O carieră de vis!
Anemone a fost lansat la festivalul de film de la New York acum un an, dar nu s-a bucurat de mare succes nici la apariție, nici în sălile de cinema, deși comunitatea de critici cineaști a salutat anume prestația lui Ronan Day-Lewis în rolul principal. Se pare că realizatorul nici nu a căutat un succes comercial, ci a lansat un adevrat manifest artistic, în cele mai pure tradiții ale „filmului de autor”.
Filmul ne povestește întâlnirea a doi frați, Jem și Ray, undeva într-o cabană retrasă în desișul unei păduri, acolo unde Ray (personajul interpretat de Day-Lewis) trăiește ca un sihastru de mulți ani deja. Ray este un fost soldat care a participat la operațiuni de „menținere a păcii” în Irlanda de Nord contra IRA. Un război care oficial nu era un război. Ray a fost judecat de un tribunal civil pentru „crimă de război” – ostașul a omorât un adolescent. Doar că războiul nu era război și judecătorii nu erau militari.
De aici începe coșmarul. Ray își părăsește soția gravidă (Nessa) și dispare în pădure. Peste ani, fratele său Jem (care a luat-o de soție pe Nessa și l-a crescut pe fiul lui Ray, Brian) vine să-l vadă. De fapt, e trimis de Nessa, care în toți acești ani era convinsă că Ray e un om bun, iar acum e foarte important ca și Brian să înțeleagă acest lucru.
Povestea pare simplă și anume la acest capitol filmul a fost dur criticat, dar realizatorul avea, cred, altă intenție. Day-Lewis explorează durerea provocată de culpabilitate și necesitatea (chiar și refuzată aparent) confesiunii. Anume acest lung proces de „negociere” și confesiune între doi frați constituie grosul filmului, iar Ronan Day-Lewis e absolut magistral în rolul său. Drept rezultat avem un film sumbru, la propriu și la figurat, în care personajele sunt deconstruite treptat, cadru după cadru, pentru a ajunge la esența și originea „răului” care macină familia lui Ray de zeci de ani.
Iar la final, dacă poate exista un „happy end” în asemenea filme, vom spune că da, Ray este într-adevăr un om bun, nu „criminal de război”!
Rose (Markus Schleinzer, 2026). Markus Schleinzer este abia la al treilea lungmetraj în calitate de realizator. Primul său film, Michael (2011) a ajuns să fie selectat în competiția oficială la festivalul de la Cannes, iar Angelo (2018) a fost în programele festivalurilor de la Toronto și San Sebastian, și nu-i puțin lucru pentru un debutant. Însă niciunul din aceste filme nu a luat vreun premiu.
Cu Rose, prezent în competiția oficială a festivalului de la Berlin din acest an, Schleinzer reușește să obțină mai multă considerație, dar în mare parte datorită prestației unei actrițe aflate „pe val” în acest moment, Sandra Hüller. Pentru rolul său ea a fost recompensată cu un Urs de Argint. Vom menționa că începând cu 2021, la Berlin nu se mai acordă premii pentru cel mai bun actor și cea mai bună actriță, premiul fiind unificat (apropo, în 2024 Ursul de Argint i-a fost acordat lui Sebastian Stan pentru The Different Man).
Nu va fi o exagerare deci să afirmăm că filmul este mai întâi de toate reușita Sandrei Hüller, aflată într-o perioadă excepțional de prosperă. Primul mare premiu cinematografic i-a fost decernat hăt în 2006: Ursul de Argint pentru Requiem de Hans-Christian Schmid. Dar cariera ei internațională a explodat literalmente în 2023, cu Anatomy of a Fall de Justine Triet, pentru care a luat un César în Franța, plus nominalizări la Oscars, Golden Globe și BAFTA. În același an ea joacă în remarcabilul The Zone of Interest de Jonathan Glazer. 2026 este un an fabulos pentru Hüller: în afară de Rose, ea mai apare în Project Hail Mary de Phil Lord și Christopher Miller, în Fatherland de Paweł Pawlikowski și în Digger de Alejandro G. Iñárritu!
Dar să revenim la Rose. Filmul ne trimite în secolul 17. Războiul de 30 de ani, care a răvășit Europa Centrală, tocmai se domolise. Într-un cătun izolat ajunge un tânăr soldat cu fața brăzdată de cicatrici și prezintă comunei un act de proprietate asupra unei ferme ruinate și părăsite, ceea ce nu prea îi vine la socoteală moșierului vecin, care jinduia că va pune stăpânire pe teren. El îi spune din start că ferma îl va ruina, că nu e nimic de făcut… Dar actele par a fi în regulă și soldatul intră în posesia fermei. Cu multă muncă și rigoare, ferma devine una prosperă. Mai mult, veteranul încearcă din răsputeri să câștige simpatia comunității, participând la viața comună și angajând localnici pentru varii lucrări. Intervine însă un moment delicat, căci soldatul vrea să-și extindă ferma și atunci vecinul barosan îi propune o „înțelegere”: soldatul o ia de nevastă pe fiicăsa, Suzanna, și primește în calitate de zestre parcela râvnită. După câteva luni, puțin înainte de termen, se naște și un copil și aici ajungem la punctul culminant al narațiunii. În urma unui accident, soldatul pierde cunoștința, iar nevasta și o servitoare, îngrijindu-l, află că soldatul nu este bărbat, ci o femeie, Rose! Rose a fost soldat, aici nu există înșelăciune, iar actele de proprietate le are de la un camarad de oaste căzut pe câmpul de luptă. Rose ajunge la o înțelegere cu nevastă-sa să păstreze secretul și să trăiască „pe vechi” și mai departe, cu atât mai mult că Suzanna pare să înflorească alături de ea (nu cred că trebuie să reamintim care era „condiția femeii” în secolul 17), iar Rose acceptă cu ușurință copilul bastard. Toate, până la o supărare măruntă cu servitoarea, care, dorind să se răzbune, divulgă secretul comunității.
Rose este arestată, cercetată și executată…
Toate cele relatate mai sus, cu scuzele de rigoare, nu sunt neapărat un spoiler, căci filmul merită privit în primul rând pentru prestația formidabilei Sandra Hüller, dar și pentru o serie întreagă de dileme care sunt abordate. Rose este o persoană care a adus și făcut doar bine comunității: a reconstruit o fermă, a „creat locuri de muncă” (dacă e să folosim limbajul modern), a contribuit din plin la prosperitatea comunității în cele mai fidele tradiții ale protestantismului… Ce este mai virtuos: eforturile lui Rose sau ipocrizia moșierului barosan, care știa că fiică-sa a păcătuit și a încercat să i-o bage soldatului de nevastă? Care este atitudinea comunității în situația dată? De ce sunt gata țăranii să renunțe la „binefacere”? Până la urmă, Rose nu a avut intenții păguboase, ea și-a dorit doar să revină la o viață normală. Care sunt acele reguli ale societății care nu pot fi transgresate în niciun fel? Și sunt ele oare o emanare a noțiunilor de „bine” și de „rău”?
Filmul este realizat în alb-negru și acest fapt accentuează revenirea în epocă, contrastele fotografice participă meseriaș la derularea narațiunii (aici ar fi potrivit să ne aducem aminte de interviul lui Cristian Mungiu în care spunea că avea neapărat nevoie să filmeze zăpadă, lucrând la Fjord).
Și o ultimă curiozitate despre Rose: Austria îl va propune drept candidat pentru Oscars (vom aminti că fiecare țară propune câte un film la categoria „film străin”, iar academicienii selecționează un shortlist din care e ales învingătorul), unde va concura cu… Fjord, filmul propus de România.
