De la o vârstă foarte fragedă ne întrebăm: „Ce ar trebui să fac pentru a fi iubit?” Învățăm că notele bune, realizările academice și performanțele înalte în diferite domenii, dar și modul în care arătăm ne pot aduce afecțiune. Acest lucru ne face să credem că dragostea, în special cea romantică, este o cursă pentru care trebuie să ne calificăm. Avem multe așteptări și standarde rigide și fugim zilnic după ceea ce ne dorim, neglijând complet lucrurile de care avem cu adevărat nevoie. Chiar dacă nu pare o întrebare foarte teoretică, este una cu care ne confruntăm toți, din adolescența timpurie până în ultima clipă a vieții noastre. Răspunsul comun, pe care am fost condiționați să-l urmăm, este că abilitatea de a fi iubit este pur empirică și ține de anumite calități dezirabile pe care le găsim în noi înșine. Dar este această perspectivă cea mai eficientă pentru dezvoltarea relațiilor noastre?
În primul rând, pentru a iubi un om trebuie să-l vedem pe celălalt ca om. În articolul Relationships with Severely Disabled People: The Social Construction of Humanness, Robert Bogdan și Steven J. Taylor identifică patru dimensiuni care ne permit să-l iubim pe celălalt în modul în care iubim un partener, nu în modul în care iubim un animal de companie. Încă din Grecia Antică, rațiunea a fost lucrul care a distins oamenii de animale. Rațiunea nu ține neapărat de nivelul de inteligență sau de educație pe care îl are celălalt, ci de abilitatea sa de a discerne, a înțelege și a face conexiuni între evenimente. Și acesta este primul lucru care ne oferă capacitatea de a-l iubi pe celălalt. Un alt aspect important este abilitatea celuilalt de a avea o mulțime de calități recognoscibile care se diferențiază cumva de restul oamenilor. Este esențial să ne putem referi la celălalt prin folosirea anumitor atribute, de exemplu amuzant sau inteligent, dar și să putem distinge între preferințele lui. Chiar dacă abilitatea de a discrimina dintre plăcerile și neplăcerile cuiva ar putea ține și de rațiune în unele cazuri, este totuși ceva diferit. Aceste aspecte construiesc personalitatea noastră și ne permit să creăm conexiuni bazate pe similitudinile și diferențele dintre noi. În dimensiunea individualității celuilalt mai intră și emoțiile noastre, împreună cu motivele din care le simțim. Intensitatea lor, durata lor și momentele specifice în care acestea apar sunt iarăși componente ale personalității noastre, toate încununate de biografia noastră personală, care îi permite celuilalt să ne înțeleagă la un nivel mult mai profund decât doar din perspectiva preferințelor sau a atributelor pe care le avem. Când vine vorba de reciprocitate, pentru a vedea pe cineva ca pe un participant competent într-un parteneriat este nevoie să avem motive să credem că acea persoană are capacitatea să contribuie cu ceva la acea relație. Acel ceva nu este neapărat talent, statut social sau resurse financiare, ci poate fi pur și simplu existența noastră în raport cu celălalt, resursele emoționale pe care le putem oferi sau prezența noastră fizică. Această reciprocitate nu este întotdeauna actuală. Des oamenii se îndrăgostesc de cineva care nu îi iubește. Ține de potențialitate. Ne putem îndrăgosti de cineva doar dacă știm că cealaltă persoană este capabilă de a ne iubi. De asemenea, oamenii aparțin unor grupuri și fac parte din rețele sociale, organizații și instituții. În cadrul acestor grupuri sociale, indivizii au și își asumă anumite roluri sociale. De aceea este esențială și dimensiunea socială din afara relației. Fiecare dintre noi este o parte dintr-un grup mai mare – suntem cetățeni ai unui stat, angajați ai unei firme sau pur și simplu parte a unui grup de prieteni – și fie că ne dorim noi sau nu, identitatea noastră este definită prin prisma celorlalți. În momentul în care ne afirmăm ca parte componentă a unui grup mai mare, ne afirmăm ca indivizi. Din perspectiva lui Bogdan și a lui Taylor, putem observa că toate aceste dimensiuni care ne fac demni de a fi iubiți sunt calități inerente ale oamenilor
În articolul The Historicity of Psychological Attitudes: Love Is Not Love Which Alters Not When It Alteration Finds, Amelie Oksenberg Rorty numește problema dragostei una metafizică și își asumă o perspectivă asemănătoare cu cea prezentată mai sus. În primul rând, aceasta identifică dragostea ca fiind un obiect ce ține de schimbare, fapt care definește cele patru caracteristici ale atitudinilor noastre psihologice atunci când iubim, caracteristici care explorează teme asemănătoare cu cele de mai sus. Prima caracteristică a iubirii e că obiectul ei e persoana, nu o caracteristică a ei. Chiar dacă putem afirma că ne place x sau y la persoana pe care o iubim, nu putem afirma că iubim acele atribute ale ei, și nu persoana. A doua ține de permeabilitatea noastră în iubire. O persoană demnă de iubire este nemijlocit afectată nu doar de această iubire care se răsfrânge asupra ei, dar și de caracteristicile persoanei care o iubește. Iar pentru că aceste atitudini afectează persoana, afectează și acțiunile sale, chiar dacă nu toate acțiunile sale sunt pentru binele omului iubit, aceasta fiind următoarea caracteristică. Aceste aspecte ne permit să simțim iubire față de cineva chiar dacă caracteristicile care ne-au atras în primă instanță se modifică sau dispar complet pe parcursul timpului. Nu există o iubire universală, pentru că iubirea este definită la bază de oamenii din acea relație. Chiar dacă moștenim într-un anumit sens dragostea de la oamenii pe care i-am iubit prin faptul că am fost schimbați de ei și de iubirea lor, fiecare aduce ceva nou. Cu fiecare schimbare, iubirea, prin dinamicitatea ei, generează alte schimbări, fiind un lucru constant și oferindu-i atât statornicie, cât și continuitate.
Deci, ce ne face totuși demni de iubire? Condiția necesară este să fim oameni și să deținem umanitate, nu dintr-un punct de vedere moral (chiar dacă să fii o entitate morală nu este niciodată un dezavantaj), ci ontologic. Dar aceasta nu este și o condiție suficientă. Pentru a fi demni de dragostea celorlalți trebuie să fim capabili să ne schimbăm odată cu apariția iubirii și să ieșim din noi înșine, schimbând focalizarea de la noi la celălalt. Iubirea are nevoie ca noi să fim participanți activi și să gravităm spre celălalt, în loc să așteptăm ca el să vină spre noi, iar atunci când găsim umanitatea și dragostea în celălalt, o găsim de fapt și în noi înșine.
