Mama Hannei e oarbă. Mama Hannei e surdă. Mai întâi i s‑au scurs culorile. Apoi au muțit, pe rând, orașul, strada, propriii pași. Mama Hannei s‑a apucat de scris cu degetul pe masă. Cu degetul în supă. Cu degetul în aer. Cu degetul în palmă. Fata ei să o înțeleagă. Cifre, cuvinte, semne.
Nu și stările.
După puterea apăsării doar o poți înțelege. După nervul atingerii, după rotitul din cap de nemulțumiri. După datul din coate spasmodic, pentru a‑și face loc, atunci când simte multă agitație în jur. După sunetele de pasăre rănită pe care le scoate de când a surzit. După disperarea gesturilor cu mâinile în aer, atunci când lumea s‑a ascuns de ea definitiv. Starea de incertitudine și frică în locurile pe care nu le recunoaște prin pipăit.
Mâna fiicei. Doar această ancoră. Atunci când o recunoaște, inima‑i se oprește din alergat. Cartilajele deformate de reumatism și venele ieșite la suprafață. E singurul lucru de care are nevoie ca să supraviețuiască. Ochii orbi se relaxează. Se întredeschid atunci, lăsând la vedere marea de un alb resemnat. Un reflux definitiv. O maree cheală.
Când nu o simte în preajmă, o strigă. Ca un pescăruș abandonat. Se agită și dă din aripi a disperare până se agață de ea în întuneric, și atunci plânge. Ca un copil plânge, cu sughițuri, apucând mâna Hannei cu ambele brațe și lovind capul de palma ei. Așa o ceartă. Așa o iartă.
Așa se împacă.
Cândva, așa o căuta și Hanna prin mulțime. La fel, se agăța cu ambele mâini și își lipea capul de palma ei. Cândva, așa o căuta mama Hannei pe mama ei. Într‑o gară din Polonia, pe când avea șase ani. Trenul a adus‑o în Londra, unde a fost salvată. Mâna Hannei este mâna mamei ei pierdute – cu cartilajele deformate de reumatism și venele ieșite la suprafață.
