Festivalul Internațional de Film de la Cannes este oglinda măritoare ce reflectă lumea și toate ale ei. Prin ochiul camerei de luat vederi s-au perindat, în opere de ficțiune sau documentare, conflicte armate mai mult sau mai puțin sângeroase: primul și al doilea război mondial, Algeria, Vietnam, Coreea, Afganistan , Cecenia , Kosovo, Siria… Însă niciodată cu atâta intensitate, revoltă și neliniște ca acum: eroul ceremoniei de deschidere a celei de-a 75-a ediții a fost, fără îndoială, Volodymir Zelenski; sigur de sine și de poporul său, sclipitor ca imagine și discurs, făcând excepție de la ținuta protocolară, fără frac și papion, Președintele Ucrainei a intervenit, cu o referință la filmul Dictatorul (1940), vorbind răspicat, pe ecranul Sălii Lumière, despre forța Artei: „Probabil, ați văzut imagini cu Teatrul din Mariupol, spulberat de o bombă rusească … un teatru asemeni celui unde sunteți… Iarăși în prim plan a apărut un dictator, declanșând un război. Noi luptăm pentru libertate si demnitate. E nevoie oare de un nou Charlie Chaplin pentru a demonstra că filmul nu poate să fie mut, în zilele noastre? ”. De fapt, nici nu este – cineaștii și ceilalți oameni de cultură se solidarizează, iau atitudine, întregul program al Festivalului a avut ca fundal agresiunea Rusiei asupra Ucrainei, inevitabil, aflându-se în toate gândurile celor prezenți, «dans tous les esprits», conform lui Thierry Frémaux, Delegat General. Cu regret, dintotdeauna, dictatorii nu au urechi să audă și nici ochi să vază …
Două generații de cineaști ucrainieni au însuflețit ecranele de la Cannes, începând cu deja familiarul aici Sergei Loznitsa cu filmul de arhivă The Natural History of Destruction, Istoria Naturală a distrugerii, axat pe bombardarea localităților germane de către trupele aliate în cea de a doua conflagrație mondială. Ca și în documentarul Baby Yar prezentat la ediția precedentă a Festivalului, Artistul își pune – ne pune – aceeași întrebare: cum s-a putut așa ceva și de ce? Ce se întâmplă cu umanitatea ființelor zise Homo Sapiens? Cronicile, în debutul lor, ne încântă cu peisaje bucolice, duioase, din interbelic. Paradisul terestru, valorile supreme dând sens existenței; muncă, familie, comunitate; o viață simplă, ordonată, nimic n-o tulbură; detalii etnografice precise: țăranii lucrează ogoarele, Europa ascuțea coasa și cosea fânul la fel, morile mă- cinau la fel, meșteșugarii își văd de meseria lor; de sărbători, se cântă, se dansează în piețe; treptat, se trece de la matahalele sperietori din grădini la ținte umane; se exersează deprinderea crimei, ignorarea , trădarea adevărului : din clopote se turnau gloanțe. Timpul profeților a apus… Ce poate omul simplu? Fiecare se teme să nu-i vină rândul. Dușmanul apare ca omniprezent. Masacrarea inocenților se banalizează. Cine e erou și cine nu?
Indubitabil, erou este regizorul lituanian Mantas Kvedaravicius, asasinat mișelește pe data de 2 aprilie 2022 de către soldații armatei ruse. Filmul său postum, neterminat, documentarul Mariupolis 2, cronică terifiantă despre viața civililor sub ploaia de obuze, a stârnit o undă de șoc ca și Butterfly Vision, Bachennya Metelyka, Viziunea fluturelui de Maksim Nakonechnyi, peliculă proiectată în secțiunea paralelă Un certain regard: povestea unei femei-soldat ce revine acasă, printre ai săi, eliberată în urma unui schimb de prizonieri, după ce a fost capturată, abuzată și torturată de separatiștii pro ruși din Donbass. Savant cu un doctorat în antropologie, Mantas Kvedaravicius, își dorea să depună mărturie despre vremurile haine și ca cineast, „cât se poate mai departe de agitația mass-media și de politicieni”, conform comunicatului de presă.
Situat în estul Ucrainei, Mariupol, oraș port cu o populație de 500 mii, era bogat prin vestitul combinat metalurgic și prin minele de cărbune. Sfâșiat de conflictul dintre separatiștii pro-ruși și administrația ucraineană, orașul încerca să reziste, în pofida potopului de bombe, a incendiilor și a exploziilor. Podul de cale ferată a fost aruncat în aer, războiul se propaga tot mai mult. Totuși, viața continua cu lacrimi și durere, dar și cu mici bucurii, cu dragoste, cu gesturile de rutină, acompaniată de dangătul clopotelor de la biserica ortodoxă, de ticăitul roților de tramvai… Imediat după 24 februarie, din ziua în care Rusia a invadat brutal Ucraina, regizorul Mantas Kvedaravičius s-a reîntors în Mariupol, simbol al rezistenței, unde a turnat, în 2016, filmul Mariupolis [+], pentru a documenta viața cotidiană sub bombe și atacuri cu rachete. Peste doar o lună, a fost capturat și ucis; logodnica sa, Hanna Bilobrova, a reușit să salveze materialul filmat. În calitate de co-regizor, împreună cu editorul Dounia Sicho, care de asemenea a participat la filmări sub asediu, au montat materialul și filmul. Mariupolis 2 [+] a fost prezentat, în premieră mondială la Cannes, omagiu adus cineastului decedat: „documentarele de război ale lui Mantas Kvedaravičius sunt imne pentru pace, scrie presa. Fiind antropolog înainte de a fi regizor, Mantas Kvedaravičius reproduce atmosfera din zonele de conflict cu un umanism rar întâlnit, cu un simț, un sens al imaginii ieșit din comun. Lung metrajul său ne face să vedem viața ce continuă sub bombardamente prin tablouri tragice, dar și pline de speranță”.
Documentaristul rus disident Vitali Manski și-a împărtășit indignarea și imensa tristețe pe pagina sa de Facebook, atunci când anunța decesul tragic al omologului său lituanian: „Mantas Kvedaravičius a fost omorât astăzi la Mariupol, cu camera de filmat pe umăr, în acest război parșiv al răului contra întregii lumi ”.
Mantas Kvedaravicius, victimă colaterală a conflictului militar (cruzime de neimaginat în secolul 21), avea 45 de ani când a fost asasinat, purtând către noi tabloul martiraj asumat; lui îi datorăm alte trei documentare excepționale – Barzakh (2011), Mariupolis (2016) și Parthenon (2019).
În 2022, a revenit în Donbass, în nucleul războiului, pentru a se re-întâlni cu persoanele pe care le filmase între 2014 și 2015. După decesul subit, producătorii și ceilalți colaboratori ai săi s-au făcut luntre și punte pentru a-i continua opera, pentru a transmite publicului munca, viziunea și filmele sale.
Până și filmul de deschidere, realizat de Michel Hazanavicius, cu titlul inițial Z (ca Z) a fost redenumit Cut!Coupez! pentru a nu da naștere asociațiilor maligne, litera nevinovată fiind considerată, pe bună dreptate, simbol al invaziei rusești în Ucraina. Schimbarea s-a produs ca urmare a demersului Institutului Ucrainean către Festivalul de la Cannes, demers specificând că „Schimbarea titlului filmului de deschidere ar fi un gest împotriva barbariei, a violenței și terorii induse de armata rusă”. În replică, Hazanavicius, recunoscut prin priceperea de a face filme… despre filme, precum oscarizatul Artist, a precizat: „Luând în considerație încărcătura simbolică a literei Z, dată de începutul războiului în Ucraina, și solicitarea cineaștilor ucraineni, am decis să schimb titlul filmului; acest titlu era fain când am finisat filmările, acum câteva luni, însă acum nu mai este la fel. Filmul e făcut ca să-i bucure pe oameni și nici într-un caz nu ne dorim să se asocieze, direct sau indirect, cu războiul actual. Sunt fericit să-i schimb denumirea exprimându-mi astfel sprijinul pentru poporul ucrainean. Sesizez această oportunitate pentru a le mulțumi echipelor de la producție, distribuție și promovare care au făcut posibilă această decizie.”
Filmul, o comedie cu zombi, este un remake după filmul japonez Do not cut!, realizat în Franța în 2019, și deschide culisele unei încercări de a turna, cu bani puțini, la comanda unor niponi, a unei pelicule horror, adunând pe afiș nume sonore ale cinemaului francez: Romain Duris, Bérénice Bejo, Grégory Gadebois, Jean-Pascal Zadi, Finnegan Oldfield and Luana Bajrami.
La fiecare ediție, mă străduiesc să prind și filmele de școală, găzduite de Cinefondation. Copii frumoși, îmbrăcați fără fasoane, simplu; o demonstrație de junețe vestimentară, elegantă-finețe, ce se simte, nu se afișează, nu sare in ochi.
Printre premiile Cinefondation din această ediție, a 75-a, am remarcat și o tânără ucraineană, Masha Novikova, autoarea peliculei Glorioasa revoluție, clasată pe locul trei, ex-aego.
„Sunt filme pe care mi-ar fi plăcut să le filmez eu” – zicea președintele Juriului, menționând stăpânirea mijloacelor și expresivitatea misanscenei Mashei, aspectul de Antigonă antică al mamei ce caută un cimitir decent pentru fiul sau căzut răpus la Kiev, la protestele proeuropene de pe Maidan;
Și, ca fapt divers, defilarea pe covorul roșu a sulfuroasei blogherițe-manechin – influencer Sasha Ray, originară de pe Nipru, stabilită în Dubai, ce a decis să-și omagieze țara sa, Ucraina asediată, printr-o rochie stilată și vaporoasă, marca Milla, în galben pai și albastru senin.
O mare bucurie: prezența în număr mare, și în Anno Domini 2022, a cineaștilor români în Festival, la toate secțiunile. Primul pe lista mea este, firește, prietenul nostru Cristian Mungiu, revenit pe Bulevardul Croisette, în miezul Competiției oficiale, cu ultimul lung metraj, R.M.N., poate cel mai puternic, din punct de vedere politic, film din competiție; e despre Ardeal, însă s-a filmat în Banat și beneficiază de un număr enorm de artiști neprofesioniști.
Regizorul roman Alexandru Belc a luat Premiul pentru regie, într-o competitie acerbă, cu nume mari, în cadrul secțiunii ce pune în lumină creativitatea și originalitatea, denumită Un certain regard. Alexandru Belc reconstituie în Metronom, cu tandrețe și migală de bijutier, un love store de liceu, în anii 70 ai secolului trecut, în România ceaușistă, dintre doi adolescenți. Liceenii sunt îndrăgostiți și de emisiunea muzicală girată la Europa liberă de Cornel Chiriac, își asumă riscul de a trimite o scrisoare la adresa emisiunii; vă imaginați ce necazuri au urmat după această faptă temerară. Regizorul a relatat, la o întâlnire cu jurnaliștii acreditați, dificultățile cu care s-a ciocnit în tentative de a redesena, cât mai fidel cu putință, costumele și obiectele de mobilier, interioarele și, în special, exterioarele de acum 50 de ani, când nici pomină de climatizoare, mașini de lux, computere, telefoane și alte năzdrăvanii. În distribuție: Mara Bugarin, Șerban Lazarovici, Vlad Ivanov, Mara Vicol, Mihai Călin, Andreea Bibiri…
Nu absentează de la această imensă sărbătoare a cinemaului nici regizorul rebel Radu Jude, cu scurt metrajul Potemkininiștii în premieră mondială, în sectiunea paralelă Quinzaine des Réalisateurs. Filmul conceput de Radu Jude pornește de la legendara frondă contra Rusiei țariste, în 1905, a marinarilor de pe Crucișătorul Potemkin, marinari ce au cerut azil politic în România. Pe afișul acestei comedii despre artă, memorie și cinema, strălucesc Alexandru Dabija și Cristina Drăghici în rolurile principale. Producătoare: Ada Solomon. Cu detalii, vom mai reveni.
