O punte afectivă, formată din atâtea nisipuri mișcătoare, unește biografia memoriei cu cea a actualității și conturează arhitectura unui singur poem, intitulat, sugestiv, Blank (Neuma, Apahida, 2023), pe care Carmen Secere l‑a scris încercând să acopere un spațiu alb al trecutului cu acele cuvinte care alcătuiesc desenul inefabil al unei confesiuni cu totul aparte.
Între introspecție elegiacă și evocare nostalgică pendulează întreaga atmosferă a volumului de față, care oglindește, într‑o derulare, fie temperat‑melancolică, fie intens‑autoscopică, secvențe ale copilăriei, ale prezențelor familiale sau obiectuale, apropierea tandră și empatică față de lume, distanțările sau revenirile acasă, configurarea vieții în cheia și ritmurile unei imaginații aflate la granița visului cu realitatea.
Episoade mai lungi sau mai scurte, cu sau fără continuitate între ele, alcătuiesc o panoramă frustă a unei inocențe angelice, plină de candoare pulsatilă, aflată sub o zodie joculară. Astfel, destule secvențe domestice derulează, într‑un ritm alert, telegrafic, un carusel al empatiei materne sau paterne. Câteva acțiuni, gesturi sau trăiri, pline de un miez tandru‑nevralgic, au rolul de a contura un tablou vivant și dinamic al confesiunii. Germenii angoasei, prezenți în lumea din jur, conferă totuși un aer de încordare tensionată acestei atmosfere de un pitoresc candid: „Tata intră pe cealaltă ușă. Te doare? Ridică‑te!/ Întinde mâna. Mâna lui cu o mie de degete, mâna lui,/ făcându‑mă zbor./ Cred că sunt balerină” sau „Să‑ți păstrezi echilibrul este cea mai grea treabă,/ îmi spune tata, învățându‑mă să număr./ Mă opresc la 5. Am pumnul strâns ca‑n prima zi./ Un fluture mi se așază pe genunchi. O clipă, apoi zboară./ N‑am pus niciodată geam la insectar…” , „Tata îmi repară leagănul./ Leagănul meu mă aruncă în Paradis./ Este secretul pe care tata mi l‑a spus” sau „Mama lucrează cu mâinile în gheață./ Spune că‑mi caută soarele./ Când se odihnește, coase musculițe pe pânză./ Cine a pus stelele pe cer? întreb” (1. Vitrina cu păpuși).
Afectivitatea, una ardentă, rămâne singura punte de legătură între copilul de altădată și unul dintre părinți. Are loc, de asemenea, o statornicire între mamă și fiică a unei comuniuni afective, stabile și continue, dincolo de granițe concrete sau închipuite. Cu toate acestea, experiența străinătății, spre care fiica se va îndrepta, conferă discursului poetic o notă aparte, de senzorialitate fremătătoare. Tensiunea alienantă a distanțărilor impuse de un anumit regim de viață, cel al lumii occidentale în care poeta se va afla în postura unei asistente ce empatizează necontenit cu durerea și angoasa celorlalți, prezența bolii și a durerii, toate acestea imprimă o anumită coloratură anxioasă unei atmosfere care se va desfășura, odată cu trecerea de perioada copilăriei, ca un ceremonial intens al acțiunilor punctate într‑un regim al înstrăinării sau al primejdiilor iscate de situațiile purtătoare, de acum încolo, ale unor energii întunecoase. Reîntoarcerea în locul natal va echivala cu debutul unei decepții îndreptate asupra crepusculului unui paradis în destrămare: „Sună telefonul. E trecut de miezul nopții./ – Tata se simte rău. Vino!/ Amețesc. Cât de lung e drumul înapoi?/ Cândva îmi plăcea să mă întorc./ Pe marginea șoselei plopii se‑ndoaie./ Nu mă mai sperie viteza./ Sunt aproape și parcă tot mai departe./ Opresc brusc. Un șarpe îmi taie calea./ Spun rugăciunea de seară. Ajung./ Îmi găsesc doar mama./ Acopăr oglinda. Mama aprinde lumânări./ E frig în februarie. Tata a lăsat toate ușile deschise./ Cine îi plânge pe cei vii? O vrabie bea din cana cu apă./ Păpușile poartă doliu./ Tata doarme. Așteaptă să‑l vindec./ Îi sărut mâinile./ Diminețile sunt negre. Mama devine tot mai mică./ Fântâna din spatele casei a secat./ Singurătatea nu e pentru toți./ Nu mai visez balerine” (3. O vrabie bea din cana cu apă).
Două elemente însă conferă acestui univers complex o dimensiune imaginativă și, întrucâtva, insolită – este vorba despre metafora albului, un laitmotiv al solitudinii, dar și al unei lumi care se dezvăluie cameleonic și, uneori, incoerent, însă cu destule fațete albe, gata de a fi scrise, însemnate cu acele cuvinte care să creeze premisele unei povești, ale unei experiențe, aventuri, regăsiri de sine: „Mi‑e sete de alb./ Albul dă dependență. La fel ca pielea copilului./ Împachetez comprese./ Pe noptierele bolnavilor așez flori./ Când ești viu, te doare./ Sunt o rană. Pe un pat de spital/ rana este/ ca/ o duminică/ într‑un oraș/ de provincie” (4. Într‑al nouălea cer sunt descărcări electrice). Al doilea aspect îl reprezintă, cum remarca și Șerban Foarță pe ultima copertă, prezența baletului ca mișcare, ca imbold al unei dinamici mereu curioase, gata să descopere lumea și să o rescrie în maniera inocenței copilei de altădată sau a unei retorici traumatice, proprii femeii mature de mai târziu: „Stau de gardă între moarte și medicamente./ Noaptea spăl instrumente reci./ În partea dreaptă mă gândesc la tata./ Câtă suferință adună o picătură de sânge?/ La intrarea în viață,/ ar trebui să ni se dea o pereche de mănuși” sau ,,Îmi place balerina./ De fapt, e singura ființă vie care mă locuiește./ Respir. Sunt liberă. Nimicul e totul și totul e nimic./ Ea tace, dar îi aud plânsul./ În orice tăcere se‑ascunde un plâns./ Ne plimbăm împreună prin aceeași singurătate./ Ce balet fantastic pe culoarul alb!” (16. Coma). În spațiul alb al viitoarelor deveniri sau experiențe marcante, poeta repetă mișcările pline de grație și de contur inefabil ale unui balet care nu este altul decât cel al memoriei care se mișcă, plină de o grație aparte, se rotește, fără a‑și pierde din ritm sau din echilibru, însemnând pași, redescoperind urme sau umbre, rescriind detalii estompate de timp, pe blankul vieții prezente: „Ne plimbăm prin pădurea de pini./ Umblu desculță./ Un spin îmi străpunge pielea./ Eric îl scoate. Salvatorul de melci suflă./ Demult am avut un Pegas./ Mama îmi spăla picioarele./ Atât îmi amintesc” (15. Blank) sau „Dansez sub voaluri. Mă cred balerină./ La mese oamenii devin veseli./ Privesc o ușă închisă./ Mama îmi îndreaptă umerii. Zâmbesc./ Marile iubiri au un sfârșit tragic./ S‑au copt cireșele. Sunt mireasă” (2. Balerinele dorm în oglinzi).
Intensitatea trăirii oferă cadrului existențial un colorit al inocenței, al gingășiei, care atenuează instant orice fond latent traumatic. În schimb, retorica fragilității, împlinită prin ritmul dens și susținut al confesiunii poetice, devine vivantă pe măsura derulării ei tensionate.
