Yavuz Özdem, născut în 1956, la Elazığ, este poet și eseist turc. Locuiește la Istanbul. A predat o perioadă în învățământul public și privat. Poeziile sale au apărut în importante reviste literare din Turcia și au fost traduse în mai multe limbi, inclusiv engleză, franceză, italiană, română și kurdă. A publicat, de asemenea, eseuri și studii despre limbaj, poezie, tehnică și formă poetică. A făcut parte din conducerea revistelor „Atika Șiir” și „ȘİİRDEN”, a fost cofondator al editurii Digraf și editor al seriei Șiirden. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Turcia și al PEN Turcia. Printre volumele sale de poezie se numără Göl (1991), Bir Yüzle Yürümenin Kitabı (1994), İstanbul Yolcusu Kalmasın (1999), Yer Gece Dinlenir (2005), Gümüș Ten Fotoğraf (2007), Meydanda Kalalım (2010) și Unutmama İmgesi (2019). A publicat și volume de eseuri și critică literară, printre care Șiir ve Dil (2005), Șiirin Sözü (2011) și Yakın Dönem Türk Șiiri (2022), acesta din urmă realizat împreună cu Metin Cengiz.
Certitudine, și eu te‑am inventat?
N‑am cum să știu…
Nu ești a mea, nu te‑nțeleg.
Copilăria mi‑am petrecut‑o în podgorii
Privind zile în șir cum se coc strugurii, de
asta sunt sigur.
Cred în vin, este nectarul mitului.
M‑am simțit mai ușor când mi‑am adus
aminte.
M‑am așezat și‑am încercat să‑mi ascult
inima:
Pentru mine, femeile pe care
le‑am iubit aveau ochii verzi,
Iar eu eram un copil pentru ele.
Apoi te‑am surprins în Mitologiile lui
Roland Barthes, ca pseudocertitudine
am văzut că ai legătură cu poezia,
dar numai ca o zi mohorâtă.
A termina o carte
Datorită unei femei, uneori s‑ar putea să‑ți
dorești o carte.
Femeia asta a apărut într‑un pub. Cum am
văzut‑o,
mi‑am zis că trebuie să găsesc cuvântul
potrivit pentru ea
sau să găsesc o mamă care s‑o descrie, era
atât de copilăroasă.
Apoi am aflat că era nevasta proprietarului.
Singura informație sigură
despre ea.
M‑am întors după o săptămână. Era în
bucătărie acum. La fel de grăbită
precum chelnerii nerăbdători să servească
berea și chiftelele.
Și cuvântul, și femeia se pierdeau în forfota
din jur.
M‑am dat mai aproape și am spus,
jumătate pentru ea, jumătate pentru
nimeni:
– John Barleycorn de Jack London, vă rog
… „Căruțe cu cartofi, fermieri, băutură …
Dansuri…” Cartea n‑am terminat‑o în
Istanbul. Cum spuneam,
Datorită unei femei, uneori s‑ar putea
să‑ți dorești o carte.
Două cârje
Nevastă‑mea și‑a rupt piciorul. Am
coborât ultimii
din avion. Cu un lift.
Toată lumea era plecată,
toată lumea își luase gemantanele și
plecase.
Un terminal plin de singurătate,
doar vechiul nostru geamantan verde
și, alăturate parcă de un fotograf novice,
două cârje
în mijlocul benzii rulante.
Ce potrivire neintenționată,
două cârje numai ale noastre,
neașteptată bucurie.
(Traducere din turcă de Petru Iamandi)
