femeia aceasta fără puncte cardinale își ascuțea privirea frântă de gheață și un crivăț alb în furie de inimă se pornea împotriva privitorului. de ce aruncăm în neant strălucirea ochilor când întâlnim o minune? de ce nu o fixăm de peretele ei de platină, de ce nu ne operăm pe cord și nu o introducem cu o mână fierbinte între pereții aburinzi ai capătului pieptului? jucăm șotron cu un rest de ciob scos din suflet, negru și opac, după ce l-am pictat cu cărbune la ora de desen a tuturor toanelor. atunci femeia își scoate mănușile de cal întinse până la cot și mâna albă o dă spre sărutare sfântă. în fundal se aud cântece din anvon și liturghia neagră de sub sumbra barbă a călugărului ademenit de mireni stă să înceapă. sfintele daruri sunt carnea și sângele tău de Dumnezee. ele torturează semnul de întrebare din care țipătul dintâi s-a născut. de sub trena lungă a rochiei de Dumnezee se văd genunchii unei perechi la spovedania dintâi. între ei apar precupețe vânzând fructe uscate, frunze ofilite și documente false. nu se așteaptă vreo împărtășanie și se sărută pe ascuns, necununați. Dumnezeea zâmbește în colțul gurii și macină cu dinții ascuțiți de pietrele raiului blesteme nerostite. pretenția de iubire, cu sânii grei și flasci, vine pe scândura scenei bătând toaca. toți credincioșii aplaudă cu pumnii închiși, cu ochii închiși, cu gura închisă. este un vacarm condensat într-o cămăruță cu rafturi și gavanoase din copilăria în care în roluri secundare Olguțe, Monici și Dănuți îi spulberă lui Călinescu ironia despre Metaforel. de ce? pentru că nimic nu este mai frumos decât copilăria, iar femeia fără puncte cardinale, Dumnezeea, o știa prea bine. da, această pată curată tăiată-n felii din care gura mea culege doar lumina este zarzărul Teodoreanului în grădina Ghetsimani. ca și copilăria, de aici a fost luată spre crucificare Dumnezeea mea după ce se scăldase în pârâul Kidron.
și tot drumul Golgotei, oamenii îmbrăcați în geci de piele cu ținte, țintuiesc cu pietre sânul dezvelit al sfintei femei și cu scandări scandaloase o însoțesc. de undeva, de departe, din spatele cortinei se aude sacadat Personal Jesus. soldați din trupele unui popor fără istorie râd trăgând de sfori crucea. Dumnezeea saltă ochii în piroane și sângerează abundent. sulițele o înghiontesc în coaste, în timp ce naște un bărbat din una dintre ele, spre amintirea femeii, în timp ce Ea se ridică la ceruri sub ochii mulțimilor. lumea se sfarmă, lumea tremură, lumea albește.
eu plâng, mă tângui și strig
de Dumnezee nu mă feresc!
