Am început să scriu pentru a povesti ce este războiul
Olga Căpățână: „De aceea nu m-am măritat. Pentru că atunci când trăiești printre bărbați, vezi fața adevărată a multor dintre ei”
Dragă Olga, printre scriitorii români din Republica Moldova și din Franța, unde ai emigrat în urmă cu 22 de ani, tu faci o figură aparte. Dacă ar fi să te compar cu vreun scriitor din literatura universală, acesta nu ar fi Panait Istrati, ci Ernest Hemingway. La fel ca și celebrul scriitor american, tu ai cunoscut războaiele pe propria piele, luând parte la ele. Numai un om cu un mare curaj, cu un mare caracter, foarte puternic psihic și fizic poate să plece de bunăvoie la război. Despre fiecare război la care ai luat parte ai scris în cărțile tale: războiul din Afganistan, războiul ruso-moldovnesc din 1992, războiul din Ucraina. Le-ai dedicat romane ample și ai reluat motivul în aproape fiecare scriere de-ale tale. Despre Afganistan ai scris Cartea memoriei moldovenilor căzuii în Afganistan (1997), Afghanistan – mon rayon de soleil sauvage (2012), Mireasa din Kabul (2019), dar și alte cărți. Pentru început, aș vrea să ne oprim la experiența ta afganeză. Am citit undeva că ai ajuns în Afganistan ca ofițer al Forțelor Aeriene, fiind una dintre puținele femei care au luat parte la acest război. Povestește-ne ce ai trăit acolo. Ai pus în cărțile tale întreaga experiență pe care ai acumulat-o în acea țară invadată de armata sovietică? Prin ce seamănă și prin ce se deosebesc cărțile tale despre Afganistan și experiența ta personală?
Mulțumesc, Dumitru, că înțelegi situația actuală și abordezi tema războiului. Pentru că, dincolo de premiile acordate pentru curaj – fie de o revistă, fie de o altă instanță –, nu prea văd oameni care cu adevărat să dea dovadă de curaj. Să stea în piață cu o pancartă împotriva războiului, așa cum faci tu adesea în fața Ambasadei rusești… Împotriva deciziilor nedrepte ale Guvernului. Să-și exprime poziția față de agresiunea unei țări, să-și apere țara. Adesea primesc distincții de stat cei care vorbesc frumos, cei care sunt confortabili pentru un partid sau altul.
Da, am fost subofițer. Apoi am devenit ofițer în Forțele Aeriene. Într-un regiment al Forțelor Aeriene există un spital militar, servicii de transmisiuni și alte servicii. Să nu credeți că am fost pilot de avion militar. Am început cu serviciul în spital, unde primeau îngrijiri medicale piloții de SU-17 și piloții de elicoptere militare. Nu a fost ușor, desigur: a trebuit să îndur despărțirea de cei doi copii, căldurile insuportabile și brutalitățile unor ofițeri care se considerau elita armatei sovietice. Dacă ați citit cărți despre război sau despre armată, ofițerii sunt descriși ca bărbați deștepți, nobili, educați… Ei bine, nu e chiar așa. Ba, deloc. Mai ales bărbații care stau un an sau doi departe de casă, înconjurați de inamici, militari care nimeresc în ambuscade și sunt în permanență în pericol de moarte. Toate acestea cer răzbunare… Adică alcool, petreceri și – de ce nu? – femei.
Am avut norocul să fac serviciul într-un regiment al cărui comandant, colonelul Jukovin, era un om cumsecade și încerca să-și țină în frâu subalternii.
Dorul de casă, dorul de ploaie, de Nistru… Așteptarea avionului poștal cu scrisori de acasă… Bombardamente, ostași și ofițeri răniți, elicoptere lovite de artilerie, stres… Cărțile mele spun exact ceea ce s-a întâmplat în acel război, fără exagerări. Înainte de a scrie Dobrenii sau Mireasa din Kabul, am intervievat zeci de ostași, pentru a reda cât mai exact situația lor în acel război.
Cel mai urât lucru în armata sovietică era „dedovșcina” – fenomenul prin care soldații mai vechi în serviciu („dady”, veteranii) îi umileau, îi băteau sau îi obligau la muncă pe soldații nouveniți. Despre acest lucru, dar și despre violența bărbaților față de femei am scris în romanele mele. De fapt, înainte de a scrie aceste cărți eram binevenită la biroul veteranilor din Afganistan. Mai târziu, lucrurile s-au schimbat, pentru că… da, așa e la noi: cum să divulgi tot ce s-a întâmplat acolo? Noi suntem eroi!
Dar care este eroismul atunci când țara ta atacă altă țară? Cum să povestești tuturor că în armată există relații în afara regulamentului, hărțuirea recruților de către soldații mai vechi? A existat în Armata Sovietică și există și în Armata Națională a Republicii Moldova. Am și eu supărarea mea față de acești „eroi”, față de armată… Mulți mă întrebau: cum așa, ai fost între bărbați și totuși nu te-ai măritat? De aceea nu m-am măritat. Pentru că atunci când trăiești printre bărbați vezi fața adevărată a multor dintre ei. Bărbați care nu știu ce sunt cinstea, educația, mândria sau bunacuviință. Nu zic că nu am întâlnit și oameni cumsecade. Pământenii mei, ofițeri moldoveni, care mi-au devenit prieteni pe viață. Știi ce înseamnă prieten? Pentru mine noțiunea de prieten este cea mai destoinică, cea mai puternică relație.
Am scris cartea În memoria ostașilor moldoveni căzuți în Afganistan. Cât am muncit la acea carte… numai eu știu. Luam autobuzul și plecam la Edineț, cutreieram toate satele și vorbeam cu mamele ostașilor omorâți acolo, departe, în altă țară. Apoi mergeam la Cahul, apoi… apoi prin toată Moldova. Să asculți ore în șir o mamă care povestește despre fiul pe care l-a născut și l-a crescut… iar apoi cineva a vrut să atace altă țară și nu și-a trimis propriul fiu, ci a luat copilul altcuiva… Mai târziu acelei mame i-au adus un sicriu de zinc, pe care nu avea voie să-l deschidă, să-și vadă copilul pentru ultima dată. Este copilul ei? Nu este? Și așa își duce viața mai departe, mergând zi de zi la cimitir să-și plângă soarta.
Un tată nu s-a împăcat cu situația. Și-a chemat neamurile, au intrat noaptea în cimitir, au dezgropat mormântul și au tăiat sicriul de zinc cu un aparat de sudură. Iar acolo… acolo zăcea corpul unui bărbat de rasă asiatică. Tatăl, cu infarct, a ajuns la spital. Autoritățile au încercat să-l cheme în justiție, dar nu au îndrăznit să meargă mai departe. Tatăl își căuta fiul, pe care nu l-a găsit până la moarte. Moartea era aproape – unicul fiu dispărut, durere de inimă, umilit de cei care i-au trimis fiul la război…
Un alt război la care ai luat parte a fost cel ruso-moldovenesc din 1992. Unde erai când a început și cum te-ai implicat? Care a fost rolul tău în acest război și ce misiuni ai îndeplinit? Știu că despre acest război ai vorbit în romanul Dobrenii. Ai reflectat și experiența ta personală? Dobrenii a fost tradus și în ucraineană, cu titlul Ia zahișciu tebe kohanea. Cum a fost receptat în Ucraina? Înainte de invazia Rusiei în Ucraina, tu ai publicat multe romane, atât în română, cât și în franceză: Lilith (2018), Agent dublu (2018), Mintea satului cea de pe urmă (2019), Parisul cu gust de caramelă sărată (2020), Les petites histoires de mamie Olie (2021), Dincolo de beznă (2021), Vreau acasă (2021), La bête à bon Dieu (2022), L’histoire de l’arc-en-ciel (2022). Oglindești și în aceste cărŗi experiențele tale?
Al doilea război… a fost mai crunt, mai dureros, cu mai multe răni decât cel din Afganistan. După ce m-am întors din Afganistan, slujeam în Armata a 14-a, la Tiraspol. Apoi m-au transferat în trei zile în Kamceatka, pentru „naționalism”. Unde e Chișinău și unde e Kamceatka… Eram prea departe de Chișinăul meu iubit când au dat foc Ministerului de Interne. Priveam la televizor și plângeam în hohote, pentru că nu eram alături de naționaliști în acel moment, când se răzvrăteau împotriva regimului sovietic.
Am făcut tot ce a fost în puterile mele. Am plătit tot ce agonisisem până atunci, numai să fiu eliberată din armată sau, măcar, transferată în Moldova.
M-au eliberat din armată. Pe 11 noiembrie 1991 eram deja la Chișinău. Am mers să-mi văd copiii, apoi m-am dus la Tiraspol, după ce am discutat mult timp cu primarul Chișinăului, Costin, și cu un viceministru de la Securitate. Aveam la Tiraspol câțiva cunoscuți pe care îi întâlnisem în Afganistan. Am rămas acolo până în 1995. Adică veneam și plecam, dar definitiv m-am întors la Chișinău în 1995, când rănile și stresul au început să se facă simțite. Am stat în spitalul militar nouă luni. Și acolo, în spital, am primit numele de националистка проклятая – „naționalistă blestemată” – și am fost lăsată în voia sorții: facăse voia Ta, Doamne. Domnul a vrut să ajung la un doctor care mi-a dăruit o șansă de a trăi, de a scrie și de a-mi crește nepoții. Dacă nu ar fi fost academicianul Groppa, de mult aș fi fost moartă.
În timp ce căutam informații despre ostașii căzuți în Afganistan și umblam prin satele Moldovei, am adunat date și despre eroii căzuți la Nistru. Dacă pentru cei căzuți în Afganistan s-au găsit bani pentru tipografie și a apărut cartea, pentru eroii de la Nistru – nimic. Nimeni nu a vrut să ajute. Am scris și am cerut bani de la Guvern, dar mi s-a spus că țara este săracă și că, chiar dacă fac un lucru bun, bani nu mi se vor da. M-am descurcat singură și am editat un album cu fotografii și date biografice. M-a ajutat primarul Chișinăului, Serafim Urechean. Am organizat un concert mare, cu interpreți din Moldova și din România, la Palatul Național. Am adus acolo mamele din sate, din toată Moldova, veteranii și le-am dăruit albumul.
Dobrenii a apărut mult mai târziu. La începutul capitolelor am pus informațiile pe care le pregăteam în timpul războiului pentru Ministerul de Securitate: câți ostași ruși participau la lupte, cât armament din unitățile Armatei a 14-a fusese distribuit separatiștilor și tot ce puteam descoperi la Tiraspol, Tighina și Dubăsari împotriva Moldovei. Mă gândeam mereu ce se va întâmpla cu copiii mei dacă voi fi omorâtă. Dar nu am fugit acasă. Știți câte femei au făcut același lucru ca mine? Au mai fost, desigur. Eu cunosc două femei care lucrau în Ministerul de Interne și care treceau în fiecare dimineață linia frontului, fără să știe dacă se vor mai întoarce. Și ce s-a întâmplat cu acele femei mai târziu? Ca să-și poată hrăni copiii, au plecat la muncă în Italia. În Moldova au rămas și au înflorit cei cu microfonul în mână și cei care au făcut bișniță în timpul războiului. Cei care au apărat țara… ce să zic… unii sunt în Italia, alții în Franța, alții trăiesc cu o pensie de invaliditate de gradul doi. Tu știai că membrii Uniunii Scriitorilor primesc un adaos la pensie? Nu mă refer la cei cu pensii speciale, nu știu pentru ce merite. Mă refer la cei obișnuiți, care au muncit 25 sau 30 de ani. Dacă aduci un certificat că ești membru al Uniunii Scriitorilor, primești câteva mii în plus. Am dus și eu certificatul. Dar nu am avut 30 de ani de muncă. Eu sunt invalid de gradul doi de război și rămân doar cu pensia de invaliditate. Asta este legea. Sunt membră a US, am peste 30 de titluri, critică literară, traduceri, eseu… De ce nu este ca în România? Acolo toți membrii Uniunii Scriitorilor primesc aceeași indemnizație la pensie. În Moldova se dă indemnizație la pensie, dar cui? Cine merită și cine nu merită? Cine hotărăște cum să-ți duci bătrânețile – decent sau din mila cuiva?
Dragă Olga, după 24 februarie 2022, viața noastră, a tuturor, s-a schimbat radical. S-a schimbat și lumea în care trăim. Tu ești cunoscută ca unul dintre marii prieteni ai Ucrainei. Ajuți foarte mult Ucraina. Povestește-ne mai multe despre asta și despre literatura pe care ai scris-o după 24 februarie 2022. Ai încercat să răspunzi în scrierile tale și la întrebarea: cum și când se va termina acest război?
Bine, vă povestesc despre Ia zahîșciu tebe vid kohanea și despre alte cărți traduse în ucraineană. Când a început războiul în Ucraina, în 2014, am deschis un site – www.soldat.md. Acolo povesteam despre Afganistan, despre Transnistria și scriam ce cred eu că se va întâmpla mai departe în Ucraina. Să știi că nu am greșit niciun cuvânt. Ei, cum am fost „bătută cu pietre”… Până la urmă mi-au distrus site-ul și au șters toată informația.
În martie 2022 am luat, legal, doi copii ucraineni și i-am crescut până în toamna anului trecut, când au plecat în căminul Universității: una – la Medicină, cealaltă – la Drept.
Am strâns ajutoare și le trimiteam în Ucraina. În fiecare cutie cu produse alimentare și cu îmbrăcăminte puneam și două cărți în limba ucraineană. Duceam ajutoare până la Cernăuți, iar la întoarcere aduceam animale de pe stradă și le dădeam în familiile francezilor. Și tot așa, timp de patru ani. Am organizat lansări ale cărților traduse în ucraineană – Dobrenii și Paris cu gust de caramelă sărată – la Hmelnițk, Cernăuți, Paris, Praga și Chișinău, împreună cu Ambasada Ucrainei în Moldova și Ambasada Ucrainei la Praga. Cred că nu era timpul cel mai potrivit pentru lansări. Sau poate că da. Am făcut și eu ce am putut: am tradus și am editat două cărți în ucraineană pentru a susține Ucraina, așa cum am putut. Am scris și poezii în ucraineană.
Eu nu cred că acest război se va termina repede și că va veni curând pacea și liniștea. Vă amintiți ce a fost după Al Doilea Război Mondial? Întrebați-i pe părinții voștri cum a fost după declararea păcii. Germania a recunoscut și și-a asumat acea oroare, acel război. Rusia niciodată nu va recunoaște crimele comise. Chiar dacă vor înceta să atace Ucraina, asta nu înseamnă că va fi pace și liniște. Vă amintiți cum se întorceau soldații din Afganistan și câte ciocniri sângeroase au continuat zeci de ani? Dar câtă neliniște era când se întorceau veteranii de pe Nistru? Acum închipuiți-vă ce va fi după semnarea păcii între ruși și ucraineni. Când se vor întoarce în orașele lor cei de pe front… Unii au stat ascunși patru-cinci ani, iar alții s-au întors răniți, necăjiți, bombardați zi de zi.
Cât timp va dura perioada de adaptare? Și eu mă rog în fiecare zi: dă pace, Doamne Dumnezeule. Poate Domnul aude. Dar nu și oamenii.
Dragă Olga, ești o scriitoare bilingvă, scrii și în franceză. Iar statul francez te-a decorat, în 2017, cu medalia de aur „Mérite et Dévotement Français”. Povestește-ne mai multe despre traseul tău literar francez. Și spune-mi: oare am dreptate atunci când susțin că tu ești mai apreciată în Franța decât la tine acasă? Și de ce crezi că se întâmplă asta?
Nu știu dacă sunt recunoscută în Franța. Am primit cu mândrie medalia de aur, chiar dacă nu m-am așteptat la ea. Vezi, francezii au apreciat faptul că o madame care a venit în Franța la vârsta de 50 de ani a îndrăznit să învețe, să muncească, să scrie, să facă filme documentare, să înregistreze o asociație culturală și să promoveze cultura și cărțile. Când am primit cetățenia, ofițerul mi-a spus: „Dacă nu dumneata, atunci cine?” Așa mi-au spus și la Mairie de Paris, când mi-au înmânat medalia de aur. Francezii apreciază oamenii care muncesc mult. Am lucrat la filme documentare pentru National Geographic, Envoyé Spécial, M6 și Zone Interdite. Am avut expoziții de tablouri în galerii de artă și zeci de lansări de carte. Deci, am cu ce mă mândri. Eu nu mi-am depus cărțile pentru premii la Uniunea Scriitorilor, nu am participat la concursuri, am plecat din Moldova și mulți ani nu am apărut nici în presa moldovenească, nici în viața socială. Am apărut în „Le Monde” în 2012, apoi numele meu apărea pe ecranele TV din Franța sau alte țări, unde se difuzau filmele pentru care am lucrat ca jurnalistă de investigație.
Olga Căpățână mai e cunoscută și ca o mare prietenă a scriitorilor români din Republica Moldova și o figură importantă a diasporei noastre. Promovezi mulți scriitori de la noi în Franța și o faci dezinteresat. Ajuți și oameni simpli și iar o faci dezinteresat. Oamenii ți-au mulțumit pentru asta?
Ei, Dumitru, dacă aș aștepta mulțumirea oamenilor sau aș face lucrurile pentru mulțumire… Așa sunt plămădită eu, ca și mama mea. A locuit la mine câțiva ani o studentă. Era clar că venea dintr-un sat din Moldova, dintr-o familie deloc bogată. Nu am eu treabă cu cei bogați. Și pe copila asta o petrecea fratele ei seara, când ieșea de la lecții. Într-o seară, fratele o întreabă: „Lenuța, tu ai făcut vreun bine azi?” „Nu știu dacă am făcut vreun bine, dar nici rău nu am făcut nimănui…” „Eu am ajutat un bărbat să scoată mașina din șanț, nu știu cum a ajuns acolo”, spune fratele. Eu am ciulit urechile – interesant vorbeau niște copii, nu? Și i-am întrebat: „Ce faceți voi, o competiție, cine va face mai mult bine? „Tata ne-a învățat: «Să faceți numai bine în fiecare zi, când ieșiți din casă»” Ei, cum să nu te mândrești cu asemenea copii? Sunt acum oameni mari, cu Sorbone terminate. Mă telefonează de ziua mea, mă invită la restaurante, îmi fac cadouri. Eu mă sfiesc să primesc cadouri, dar mi-a spus Lenuța odată: „Tanti Olga, cât am visat să pot să câștig bani ca să vă fac un cadou…”
Pe scriitorii noștri îi ajut pentru că mă mândresc cu cărțile lor. Vreau să-i cunoască lumea.
Iar când citesc pe rețelele sociale poezii foarte bune sau proză scrisă de fete care nu au curajul să publice, le fac lucrul editorial gratis. Le încurajez, le traduc cărțile în franceză. Și sunt mândră că am putut face asta.
Olga, tu crezi în Dumnezeu? Ce rol a jucat/joacă credința în Dumnezeu în viața și în opera ta?
Pe Dumnezeu l-am descoperit în Afganistan. Straniu, nu? Eram foarte bolnavă. Era Anul Nou și cam toți medicii sărbătoreau… Știi cum e în armată: nu trebuie să fie un motiv ca să se bea alcool. Febra m-a adus până la pierderea cunoștinței. Cineva dintre surori a găsit un doctor, m-au reanimat, iar fetele îmi povesteau că atunci când nu eram conștientă spuneam o molitvă într-o limbă necunoscută. Să fi fost așa? Eu știu doar că visam și spuneam „Florile dalbe…” Apoi am început să învăț „Tatăl nostru”. Și, da, după ce am stat nouă luni în spitalul militar de la Chișinău, am ieșit de acolo creștină adevărată. Ei, nu-mi cresc chiar aripi… dar îl am pe Dumnezeu în suflet. Atunci când am scris cartea de proză scurtă Agent dublu, am scris și povestirea Tata. E o povestire despre un soldat care a crescut într-o familie unde tata era prea religios și îi obliga pe copii să nu iasă din cuvântul Domnului. El nu era de acord cu tata, dar tata a murit și de acolo, de sus, cu ajutorul altui tată de soldat, al unui afganez, care era tot mort, i-a păstrat viața moldoveanului. Am vrut doar să arăt că Domnul e Unul chiar dacă religiile sunt diferite.
Și aș vrea să te mai întreb, acum, la urmă, ce reprezintă literatura ta pentru tine: o oglindă pe care o pui în fața istoriei și a biografiei tale, un laborator în care transformi imposibilul în posibil, un teritoriu al adevărului și al frumuseții?
E greu de spus ce este literatura pentru mine. Hai să zicem așa: nu mă văd fără cărți. Fără cărțile altor scriitori. Dar literatura mea? Am mai spus: am început să scriu pentru a povesti ce este războiul. Ce sunt bunătatea, frumusețea, eroismul. Ce este lașitatea – nu frica. Pentru că există o mare diferență între frică și lașitate. Ce este dragostea. Și dacă dragostea are o morală. Cum să-ți ții coloana vertebrală dreaptă, cum să treci prin viață fără să-ți cadă coroana de pe cap… Aveam multe de spus lumii. Acum nu prea mai am ce spune. Sau, poate, nu mai am cui spune? Se zice că inteligența artificială este mai deșteaptă decât noi, oamenii… Slavă Domnului că eu mi-am scris romanele când încă nu apăruse IA. E și ea un lucru de folos… Poate?
