Ideea că totul este înțelegere trimite la nevoia de clarificare cu sensul și semnificația: cineva poate susține că a avea înțelegere înseamnă a avea (a ști) semnificația cuvintelor, propozițiilor, evenimentelor și (chiar) oamenilor; a înțelege un om nu înseamnă nimic mai mult decât a-i cunoaște semnificația vorbelor și faptelor.
Putem pleca de la întrebarea cu privire la sensul unei propoziții cum este „Există oameni pe planeta Pământ”. Știm ce înseamnă existență, ce înseamnă om, ce înseamnă planetă, vedem oameni în jurul nostru și putem afirma cu certitudine că există oameni pe Pământ. Deci, propoziția este adevărată, astfel că semnificația trimite o valoare de adevăr, în acest caz, adevărul.
Ce se întâmplă însă cu o propoziție existențială singulară, cum este „Socrate există”? Pentru cineva care nu a făcut logică la școală și nu l-a citit pe Frege sau pe Leibniz, această propoziție este extrem de clară: câtă vreme a existat un om cu acest nume în Grecia Antică, a fost profesorul lui Platon și a fost condamnat la moarte de către conaționalii săi, ar însemna că este o propoziție din-colo de orice îndoială cu privire la valoarea de adevăr.
Dar cum este această propoziție pentru cineva care l-a citit pe Frege? Răspunsul este uluitor, de-a dreptul: propoziția „Socrate există” este o propoziție lipsită de sens. Propozițiile existențiale generale („există oameni”) au sens, pot fi adevărate sau false, în schimb, după Frege, propozițiile existențiale singulare („Socrate există”) sunt lipsite de sens câtă vreme nu avem instrumente logice cu care să le tratăm în mod corect. Cum este posibil acest lucru uluitor? Ca să vedem răspunsul, să ne gândim la propoziția „Pegas există”. Cum am putea decide dacă este adevărată sau falsă, câtă vreme nu există un obiect fizic, real, care să fie cal cu aripi? Așadar, este evident că nu am putea să spunem nici că este adevărată, nici că este falsă.
Soluția pe care o propune Frege la problema numelor care nu denotă nimic este să facem distincție între sens și semnificație: un nume are drept corespondent un anumit sens și acestuia, la rândul său, i se poate asocia o anumită semnificație. Expresia „luceafărul de dimineață” are ca sens corp ceresc strălucitor pe cerul de dimineață, iar ca semnificație, adică referință, planeta Venus. Ce se întâmplă însă în cazul expresiei „luceafărul de seară”? Nu cumva suntem în încurcătură atunci când avem nume diferite cu aceeași semnificație? Toată lumea știe că luceafărul de seară este un corp ceresc pe care îl vedem imediat ce se înserează, dar care, de fapt, este aceeași planetă Venus.
Sistemul perfect de semne propus de Frege (și care a contribuit decisiv la apariția logicii moderne) își propune să rezolve probleme de acest fel, în sensul de a nu mai avea cazuri în care unui semn să îi corespundă mai multe sensuri sau mai multe semnificații.
Să ne gândim acum la cazul general al propozițiilor: ce se poate spune despre sensul și semnificația unei propoziții? Să luăm propozițiile „Luceafărul de dimineață se rotește în jurul Soarelui” și „Luceafărul de seară se rotește în jurul Soarelui”. Cum avem aceeași semnificație (referință), am putea să substituim subiectul în una cu subiectul celeilalte și o vom obține pe cealaltă. Vedem deci că se păstrează atât ideea, gândul asociat propoziției, cât și semnificația.
Dar care este semnificația unei propoziții? „Luceafărul de dimineață se rotește în jurul Soarelui” ne spune că planeta Venus se rotește în jurul Soarelui, fapt ce este adevărat. Așadar, semnificația unei propoziții este tocmai valoarea de adevăr a respectivei propoziții.
Revenind acum la punctul de plecare: de ce este considerată o propoziție cum este „Socrate există” lipsită de sens pentru Frege?
Vedem acum foarte ușor care este răspunsul: o propoziție existențială individuală este lipsită de sens tocmai pentru că este lipsită de semnificație, adică de valoare de adevăr, câtă vreme un nume propriu nu se poate alătura verbului „a exista” pentru a da propoziții cu semnificație.
Pasul următor este să vedem ce putem face pentru a trata satisfăcător din punct de vedere logic propozițiile existențiale singulare. Pe scurt, răspunsul este că se pot folosi descrieri în loc de nume. Vom spune deci nu că „Socrate există”, ci că „profesorul lui Platon există”. Chiar dacă este adevărat că ideea conținută în a doua propoziție este diferită de ideea exprimată în prima propoziție, tratarea logică ne permite să aducem un răspuns cu privire la valoarea de adevăr – așa cum excelent vedem în tratamentul propus de Russell. În această abordare, se face o conjuncție între „x este profesor al lui Platon” și „nu există niciun alt individ diferit de x care să fie profesor al lui Platon”. Cum avem ambii conjuncți adevărați, conjuncția este adevărată. Această (celebră) teorie a descripțiilor a fost unul dintre cele mai valoroase rezultate ale filosofiei analitice de la începutul secolului 20, arătând, în plus, cât de intim este legată înțelegerea de semnificație.
