azi, sub copacul topit de ninsoare am visat un cal cu ochii
de zaruri. ochii i se roteau parcă aruncați de un jucător
profesionist, bărbat cu blazon în cazinouri cochete. calul
câștiga priviri verzi și premii în iarbă. cuconeturi cu
blănuri de vizon și pană după ureche, strânsă într-o perlă
de la bunicile lor, foste amante de prinți, se plimbau prin
fața calului și îl mângâiau pe crupă. multe dintre ele își
lingeau buzele și se aplecau sub burta calului să privească
imensități de care ele erau private. eu m-am împrietenit
cu calul. sorbeam amândoi dintr-o sticlă cu vin, gros,
uleios, ce ne colorase buzele în negru. și-mi povestea
despre domnii de departe, despre spade și sulițe lungi,
despre platoșe așezate pe capete încoronate pe banii
poporului, dar mai ales despre scuturi îmi povestea. el
avea sarcina stabilită prin consiliul local al primăriei. să
care cât mai multe scuturi. mai ales în dinți.
– uite, doamna mea, îmi arăta calul, așa am rămas știrb.
dar doamna mea, am dat în judecată pe Suleyman
magnificul și uite, după atâția ani îmi vor pune dinți
din aur. tocmai ce au topit un coif și niște brățări și
s-au hotărât ca eu să mă calific a beneficia de asemenea
artefacte. da, doamna mea, te vei urca apoi în șaua mea
și ne vom plimba mai ales noaptea, pentru că este mai
liniște. când nu mai zărim cărarea, voi deschide gura.
ca farurile vor lumina dinții mei. dumneata va trebui
să împrumuți însă zarurile de la domnii cu blazon, să
le rotești în gură pentru a alunga jivinele și să nu porți
haine. un coif și o platoșă. restul acoperit cu bucăți de
iarbă și cireșe la urechi, pe buze, pe sfârcuri și degete.
asta dacă ni se face foame, doamna mea. oricum, totul va
părea alb, căci plecăm pe ceață, iar carnea dumneavoastră
e albă. vreau să vă duc la stăpânul meu, care cu siguranță
va cădea în genunchi în fața nurilor dumneavoastră.
dar să nu-i vorbiți, pentru că el este orgolios și
dumneavoastră tare bine vorbiți. știu că aveți timpanul
făcut din pieliță de ou. veți juca surd, veți juca mut. și
sigur veți ajunge stăpâna palatului. a stăpânului și, cel
mai mult, a mea. noi vom fi frați de cruce
și lăsați poemul lui Nichita, că nu aveam dinții chiar atât
de mari. dar faza cu meteoriții m-a încărcat enorm. și
cu bănuiala că aș fi un cal nibelung. și acum, când mă
uit la domnia voastră, mă gândesc să îndeplinesc două
dorințe – a mea și a domnului Nichita. dumneavoastră
cu iarbă toată sunteți acoperită și maestrul parcă dorea
ca acel cal nibelung să îl pască. dumneavoastră ce
spuneți, doamna mea?
„niciodată n-am fost mai iarbă, ah, Doamne”, i-am spus
întinzându-mă cu fața la răsărit, așteptând
calul meu timp
calul meu drum
calul meu speranță
calul meu cu aur din străbuni
ce vrea să mă pască, ah, Doamne!
