Volumul Salonul 13 al lui Vitalie Răileanu cuprinde un șir de poeme anestezice, legate unul de altul într‑o cardiogramă ritmică a unei inimi încercate greu. A unui suflet care „poate fi oricând suspendat din real” și care crede: „chiar cred că sunt un adolescent naiv/nimerit în plasa păianjenului vieții”.
O mică bucată a vieții captivă între patru pereți ai unui spital de cardiologie. La etajul cinci. O oscilație între viață și moarte, morfină și singurătate, ambulanță și nori matinali, aparate și tăcere, Roentgen și singurătate. Frumusețea descoperită pe muchia de trecere între lumi, pe acel fir nevăzut care se înclină ba pe o parte a marginii, ba pe cealaltă, lăsând loc nostalgiei să se strecoare printre ele. Și neașteptat de multă frumusețe a acelui suspans. „Visul meu a ieșit desculț/ pe peretele unei case pitite/ în amintiri/ am inhalat și eu aerul acestui spațiu/ unde ai cunoscut fericirea.”
Corporalitatea conștientizată în acele momente de suspensie, trupul, o prezență neobservată până atunci, devine o carcasă a neputinței, o unealtă a torturii: „trupul acesta dispune de mine/ mă torturează/ încercând să mă știrbească/ din arterele mele betege/ prin simplul fapt/ că nu le pot/ proteja”; „picioarele mele/ legate de o veche și ruginită ancoră a trecutului/ coboară direct/ cu ea/ în inima mea”.
Spațialitatea, devenită dintr‑odată limitată la un hol, un balcon și o priveliște de la geam, creează însă în ochii poetului o lume suficientă pentru a regăsi liniștea și farmecul în acel loc restrâns, care îi ține captiv trupul. Nu și reflecțiile profunde: „în nopțile acestea/ fiind internat la Institutul de Cardiologie/ am descoperit că percep mai multe tăceri/ și m‑am îndrăgostit de ele”; „vă las pe voi/ în această singurătate/ și propria judecată asupra celor trăite de mine”.
Dedicat medicilor cardiologi care au ținut inima autorului Vitalie Răileanu în palme, salvând‑o, volumul, de o candoare aparte, este și un elogiu adus frumuseții regăsite în orice situație a vieții: „în căușul ochiului s‑a oprit luna/ arama ei mortuară/ arde ca însăși durerea/ adusă de soare/”. Chiar și cu riscul de a fi un ultim elogiu, liniștea vine odată cu împăcarea cu moartea: „moartea niciodată nu‑i un simplu joc/ pe chipul ei nu este nicio mască/ ea nu se preface”. Aceste poeme s‑ar cuveni să le citim cu toții pentru a înțelege frumosul fragilității vieții.
