Spoon River între Carpați
În județul Maramureș, zona carpatică din nord-vestul României, se află bisericile vechi declarate Patrimoniul Mondial UNESCO. Mai austere decât mânăstirile din Bucovina (și ele, în Patrimoniul Mondial UNESCO), care se remarcă prin frescele extraordinare pe pereții exteriori, acestea sunt construite din lemn, cu clopotnițe ascuțite și acoperișuri în stil pagodă, care te duc cu gândul la Orientul Îndepărtat. Aici totul este din lemn: casele, localurile și orice unealtă din gospodărie. Lemn de stejar și de fag din cele mai frumoase păduri din Europa.
În îndepărtata regiune numită Maramureș, de strict rit ortodox, unde în zilele de sărbătoare locuitorii poartă și astăzi, cu mândrie, costumul tradițional la biserică și la târg, la Săpânța, se află cea mai veche mânăstire din lemn (1393) din România, venerat centru de cult și destinație turistică. Construcția originară se afla la foarte mică distanță de aici, la Peri (azi, Ucraina, ne aflăm chiar pe linia de graniță), și încă de la început a fost un important centru monahal ridicat la rang de arhiepiscopie de către patriarhul din Constantinopol.Vechii călugări sunt cei care au tradus și au tipărit pentru prima dată în limba romană Psalmii biblici și Faptele Apostolilor, deoarece pe lângă școala de teologie și de muzică mănăstirea deținea și o importantă tipografie.
Mânăstirea, mutată și reînființată ca noul sediu arhiepiscopal în Săpânța, și-a reluat vechile activități culturale, religioase și muzicale, iar în timpul slujbelor se pot asculta cântecele liturgice ale vocilor copiilor (este o mănăstire de maici, care se dedică țesutului covoarelor și realizării de obiecte din lemn).
Complexul arhitectonic impresionează prin eleganța clădirilor și armonia localizării acestora în spațiu, înconjurate de un peisaj cu dealuri înverzite dincolo de care se pot zări Carpații: la dreapta, după poarta de intrare, biserica cu clopotnița ascuțită din vârful căreia se poate admira panorama; de-o parte și de alta, clădirile monastice, parțial din piatră deoarece au fost construite recent, decorate cu rame rafinate din lemn cioplit. În centrul spațiului circular se află un foișor mare de lemn cu desene în formă de romb, unde în zilele de sărbătoare maicile le oferă pelerinilor și oaspeților coșulețe cu flori și mâncăruri în ștergare de in brodate cu roșu (dacă ajungeți acolo în Săptămâna Mare ortodoxă, veți găsi tradiționalele ouă încondeiate).
În comuna Săpânța se află unul dintre cele mai vesele cimitire pe care le-am văzut în toată viața mea (unul există în Anzii peruani). Un tâmplar local, poet popular și pictor naïf, Stan Ioan Pătraș, în anii ’30 a început sa construiască pentru localnici cruci din lemn cu o bază lată, pe care era pictată în culori vii imaginea celui dispărut surprins în activitatea pe care o desfășurase în timpul vieții (de exemplu, o femeie la războiul de țesut, un țăran la săpat, medicul, muzicantul formației locale și așa mai departe).
Un pact secret lega persoanele care își „comandau” viitorul mormânt de tâmplar, la moartea căruia continuarea activității a fost lăsată unui alt tâmplar, Dumitru Pop: într-un plic sigilat, comitentul încredința artistului rezumatul propriei vieții.
Printre ei e poștașul, care își cere scuze pentru că a pierdut câte o scrisoare: cârciuma îl atrăgea cam mult și pălinca acolo este foarte bună, spera sa fie înțeles și iertat. Mai e și funcționarul primăriei cu o viață ireproșabilă, care mărturisește ca s-a lăsat atras de un birt cu fete vesele din localitatea învecinată. Și soția funcționarului, care în serile melancolice, când soțul zicea că are obligații profesionale, invita la cafea un prieten din copilărie, cu care a rămas prietenă și la maturitate. În fine: viața.
Un anti-Spoon River care nu aspiră la tragedia greacă, ca poemul american al lui Edgar Lee Masters, dar se bucură de mica comedie de zi cu zi care aparține vieții obișnuite. Și din asta nu lipsește o notă de tristețe, pentru că un lucru leagă toate viețile rezumate pe coloratele cruci de lemn, de la cea modestă a căruțașului la cea privilegiată a funcționarului: că fiecăruia i-ar fi plăcut să aibă o altă viață de trăit. Păcat că viața e una singură.
(Traducere din italiană de Giada Chetti)
