Alexandru Popescu e un tânăr scriitor din spațiul basarabean care a câștigat încrederea publicului select cu romanele Montana (ARC, 2021) și Adâncuri incolore (ARC, 2022). Cărțile reliefează personaje memorabile, complexe, a căror dramă descoperă condiția umilă, suferindă atât a individului, cât și a unor comunități post‑sovietice. Personajele sunt în căutarea unui echilibru între teroarea istorică (tainele, fricile, violența locului ce le‑a marcat și le‑a arcuit personalitatea) și măștile sociale, așteptările impuse de cei din jur. Autenticitatea lor este susținută de introspecție, monolog interior, fluxul memoriei involuntare, narațiune dinamică și mereu imprevizibilă. Cititorului îi revine sarcina să plaseze momentele într‑un puzzle ideatic pentru a crea portretul psihologic al personajului și al contextului istoric, sociocultural.
Romanul Montana (ARC, 2021) este un debut impresionant, care surprinde, prin prisma percepției interioare a protagonistului, atrocitățile regimului politic din spațiul unei așa‑zisei Patrii – o enclavă separatistă transnistreană. În interioritatea sa psihică „rana locului natal” continuă să doară, deși Ivan Josan trăiește de mult timp în Marea Britanie, unde este un jurnalist carismatic, de încredere și de succes la o televiziune locală – „Unele aventuri din copilărie mă tot urmăreau fără vreun sens sau vreo logică” (p. 9). Trauma din copilărie are propriile ritmuri de dezvoltare, ea nu poate fi camuflată sau suprimată mult timp. Este autonomă față de conștiință și determină modul de a fi al personajului. În acest context, depresia și alte derivate ale ei sunt doar modalități de exprimare a psihicului, ce „cheamă” adultul Ivan să se împace cu sine prin „îmbrățișarea” copilului interior nedreptățit, pe care voia să‑l uite, undeva, între hotarele Transnistriei, în Stația de Mașini de Cale.
Din punctul în care viața protagonistului este măcinată de atacuri de panică din cauza angoaselor și a furiei inconștientului, simte că orice încercare de a mai evita confruntarea cu trecutul său este compromisă. Refuzul întoarcerii cu fața spre interioritate ar însemna prăbușirea în neantul psihic. De aceea, revenirea în spațiul copilăriei, în locul fracturii ființei, e esențială. Întâlnirea psiho‑afectivă reia dialogul instanțelor eu‑sine adevărat și oferă conștiinței adultului Ivan un tablou mai amplu asupra tragismului războiului din 1992, asupra maltratării și umilirii ființei umane prin organizarea „orășelului”‑ghetou în care locuiesc două generații de oameni, în care se nasc, cresc și se maturizează copii ce n‑au văzut lumea dincolo de zid. Conștiința personajului este acum copleșită de conținuturi ce survin din două planuri concomitent, din fluxul de memorie involuntară și din recunoașterea locului, revenind acasă. Grație acestor două planuri narative, se țese imaginarul unei lumi distopice, recunoscută și în zilele noastre, în care falsurile politice modelează viața și percepția vieții individului după bunul plac al unei instanțe superioare politice.
Copilăria, se știe, reprezintă o parte fundamentală din personalitatea omului. Evenimentele din această perioadă modelează acel nucleu identitar, matricea ființială, preluând modele comportamentale, nemijlocit, din mediul determinant și, fără îndoială, își lasă amprenta afectivă. Copilăria mai este înțeleasă drept un mit ab origine, un mit al eternei reîntoarceri, la care conștiința revine periodic să se alimenteze din rezervele primordiale, din perioada când mama și tata simbolizau pentru copil zeii protectori, iar casa – centrul lumii. În cazul lui Ivan Josan, baza e o casă improvizată din vagoane, într‑o țară „inventată” de o forță politică, în care valoarea umană este anulată de „marea istorie”. Astfel, abia când devine adult, protagonistul conștientizează abuzul, nedreptatea care s‑a produs în raport cu părinții săi. Odată ce statul i‑a lipsit de dreptul de a avea un loc decent de trai, părinții s‑au văzut nevoiți să imite normalitatea pentru copiii lor, care creșteau într‑un mediu periculos și toxic, întrucât ei își reprezentau lumea și învățau relaționarea afectivă interumană prin prisma abuzului psihologic, supunerii și umilinței continue exprimate prin îngrădirea și izolarea de restul lumii: „Copilul din mine a fost crescut să se supună celor mai mari și să‑și țină limba, chiar dacă nu‑i place ceva. O fi având și asta ceva cu comunismul. În fine, cred că tot ce fac din mine e un soi de automutilare emoțională, care n‑are cum să se termine cu bine. Așa s‑a și întâmplat” (p. 78). Una dintre regulile fundamentale din educație în mediul ostil era să nu părăsească teritoriul bazei, să nu se intereseze ce e dinolo, să nu aducă de acolo lucruri interzise/periculoase, pentră că ar fi o amenințare reală: ar spulbera mitul edenului fabricat, oamenii și‑ar pune întrebări despre dogmă – angrenajul politic ce le‑a zdrobit viața: „Zidul reprezenta granița, limita admisibilului, hotarul Universului. Îi confeream o importanță aproape metafizică. Toți străinii care apucau să intre în bază erau etichetați cu sintagma unanim acceptată «Cei de dincolo de zid». (…) Să nu sari zidul era deci porunca numărul unu în grădina Edenului de beton și de fiare încovoiate în care trăiam” (p. 37). Întoarcerea lui Ivan acasă, astfel, seamănă mai degrabă cu o reîncarcerare psihică, deoarece, de data aceasta, baza nu mai este recunoscută drept loc familial, grație sentimentului naiv de apartenență, jocului, aventurii, curiozității copilărești ca înainte de evadare, ci de un adult civilizat, revenit dintr‑un stat european în care viața omului este prioritate și este ocrotită. Prin această abordare a normalității, abia acum i se relevă întregul tragism al atrocităților care i‑au (de)format personalitatea. Tot conținutul terifiant din interiorul psihic acumulat și reprimat de‑a lungul copilăriei și adolescenței își găsește explicația prin realitatea politică recunoscută: „A fost suficient timp ca să realizez că zidul, de fapt, nu dispăru nicăieri. Zidul rămase în mine și prinse forma unor frici, patimi și complexe, de care nu mă voi debarasa niciodată. Mai mult. Mi‑am dat seama că nici baza în care crescusem nu dispăruse. Ea, pur și simplu, se lărgise și înghiți întregul oraș Bender, Tiraspol, Grigoriopol, Râbnița și tot teritoriul a ceea ce se numește Transnistria, o palmă de pământ al tuturor și al nimănui, un stat‑fantomă, inexistent pe hărțile oficiale. Și totuși aparțineam acestui loc” (p. 168).
Revenit la adresa PMS nr. 131, orașul Bender, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, Ivan Josan resimte acut criza dezrădăcinatului. Locul ce‑i amintește de copilărie îi trezește oroare, frică, dezgust, milă față de oamenii rămași și mutilați, groază că ar putea rămâne blocat acasă. Altfel spus, teroarea politică a regimului i‑a neantizat șansa de a avea o casă părintească adevărată, un rezervor de pace psiho‑afectivă în imaginarul său, la amintirea căruia i‑ar tempera angoasele înstrăinării și confruntării cu celălalt. Or, anularea sentimentului de nimicnicie alimentat de pseudo‑apartenență se realizează prin „topirea” într‑un ax interior reinventat – Claire: „Mă minunam să aud că lumea de dincolo de zid locuiește pe străzi care poartă numele cuiva. Nici măcar sintagma casă părintească nu se prea potrivește în cazul nostru. Oare poți numi casă părintească ceea ce stă pe roți de oțel, gata să o ia la sănătoasa, tractată de vreo locomotivă obosită de vreme? (…) Oamenilor li s‑a promis că vor trăi doar temporar prin vagoanele de lemn, până se găsesc apartamente prin oraș. Pe dracu’!” (p. 26, 29).
Dincolo de cruzimea din partea autorităților și de atmosfera dezolantă din Bender, Ivan recuperează simbolic prezența tatălui, ucis în timpul războiului din ’92, prin ceasul Montana, îngropat lângă casa‑vagon din baza în care locuiau. Ceasul e mai mult decât un obiect, el îi va aminti de‑acum încolo de istoria familiei, de viața tatălui pe nedrept spulberată, de tinerețea părinților „ofilită” de ororile unei societăți deformate, dar și o confirmare a valorii sale umane temeinic înrădăcinate în dragostea părinților.
În romanul Ecografie (ARC, 2024), Alexandru Popescu revine la problema incertitudinii identitare, personale și naționale, de data aceasta în viața unui personaj feminin, Inga, bântuită de tainele și fantomele trecutului familiei omorâte de un militar în timpul războiului de pe Nistru. O altă temă recurentă este cea a dezrădăcinării și a dezrădăcinatului într‑o lume în derivă. Personajele, Inga și Tihon, sunt prinse în mrejele trecutului odios. Împreună încearcă totuși să întemeieze o nouă familie, o nouă casă, o nouă identitate, să se disocieze de experiențele înfiorătoare din trecut printr‑o uitare forțată, necesară supraviețuirii. De aceea, cu mari speranțe, sub ramurile de agud, se leagă o poveste frumoasă de dragoste. Trecutul pe care nu vrea să‑l privească în față i se dezleagă totuși, subit, Ingăi: află de la directoarea internatului, care‑a găzduit‑o, că tocmai soțul este acel militar, asasinul familiei ei. Realitatea și tot ce cunoaște despre sine explodează în mii de cioburi. În interiorul ei se declanșează o luptă acerbă între ceea ce trebuie să aleagă: răzbunarea pentru copilăria sa spulberată sau viitorul copilăriei și identității copilului ei încă nenăscut; între iertare și pedeapsă; între ură și dragoste; între căderea liberă și luptă ș.a. Deși pare o orfană vulnerabilă, într‑o lume străină, periculoasă, maternitatea declanșează virtuți ce depășesc o gândire ordinară. Ea devine întreaga lume pentru fătul din uter, aici și acum se renaște lumea, din trecutul sângeros ea poate face un leagăn de pace pentru un om nou sau poate să‑și dedice viața răzbunării.
Se înțelege limpede, trauma transgenerațională neconștientizată, nerezolvată „înghite” viitorul celor doi, aruncându‑i înapoi, în stările terifiante de durere, într‑un labirint psihic, de unde nu vor găsi ieșire. Casa nouă se transformă într‑un spațiu de luptă psihologică de răzbunare pentru casa veche părintească, pentru familia pe care n‑o mai are din cauza lui Tihon. Morții vorbesc în locul vieții, în locul dragostei, în locul continuității: „Toată viața e un război, mamă. (…) Ai luptat toată viața. Ai bătut adversari în carne și oase pe tatami, dar, de fapt, loveai și te apărai de trecutul sângeros, de firea animalică a omului. Nu știu dacă ai câștigat. Oare nu crezi că, acceptând să trăiești cu tata toți acești ani, te‑ai făcut complice împotriva bunicilor mei” (p. 182).
Imaginea blajină a lui deadea Vitea, aici, din perspectivă arhetipală, amintește de imaginea mitică a bătrânului înțelept din basme care iese în calea protagoniștilor să‑i ghideze în itinerarul lor inițiatic, cu un sfat sau cu un dar magic. Cu aceeași intenție își face apariția mistică în fața Ingăi, când aceasta decide să fugă de acasă, asigurând‑o că familia e sensul ființei, e axul identitar: „În familie ne naștem, familia ne crește și ne dă aripi. Se întâmplă că tot familia ne suge toată vlaga, ne consumă și ne rupe ari‑ pile. Dar tot familie rămâne. Sunt ai noștri. Iertăm celor din familie și ne jertfim pentru ei, chiar dacă ei nu apreciază asta. Așa am dat eu țel vieții mele: jertfă, dăruire, iertare și dragoste fără condiții” (p. 165). Inga rămâne în familie, fără „să rămână” însă cu sufletul. Toate valorile general‑umane enumerate de imago dei, valori fundamentale ce susțin ordinea, pacea sufletească și psihică, au „ars” în flacăra urii și a distructivității. Prin urmare, copilul crescut în această familie este condamnat la condiția naufragiatului.
În consecința acestui dezastru familial, întru supraviețuire și consolidare psihică, copilului nu‑i rămâne decât să facă o ecografie a ființei, regretând cel mai mult, în epilog, că nu are o casă părintească, o fa‑ milie integră. Acum, din cauza tăvălugului istoriei, copilul lor se reduce doar la o voce în roman – vocea unui om lipsit de identitate, de o istorie personală, de trăsături distincte, de nume, de gen, așa precum arată viața unui individ sugrumat de traume transgeneraționale, un om fără însușiri. Acest personaj ne amintește de tragismul existențial al lui Frankenstein, care se ascundea de oameni să nu‑i îngrozească prin înfățișarea sa hidoasă și care nu voia nimic altceva decât să fie iubit, acceptat și așteptat într‑o familie, într‑o țară. Dragostea l‑ar fi umanizat, desigur, prin sentimentul viu de apartenență. Dezaxat identitar, fără casă, acest copil din romanul Ecografie devine un anonim ce reînnoadă viața, memoria personală, întorcându‑se în casa părintească a tatălui, în Murmansk: „O fac pentru că nimic nu mă leagă de Tiraspol, mai ales după ce vei vinde casa. O fac pentru că mă doare inima să știu că există o casă abandonată, care păstrează o parte din tata, și că nimeni nu are grijă de ea. (…) O fac pentru că‑mi place și mie viața retrasă” (p. 185).
Dincolo de complexitatea romanelor analizate, ne‑am ocupat doar de condiția individului dezrădăcinat și bulversat de „traumele locului natal”, de traumele colective ce anulează individualitatea umană, rădăcinile, apartenența familială, națională și culturală. Creșterea și maturizarea copilului într‑o țară fantomă, într‑o casă improvizată, într‑o societate violentă, psihotică, cenzurată politic, într‑o familie consolidată pe suferințe, secrete și dușmănie denaturează percepția realității până la frica de sine, de ceea ce este.
Un răspuns