-Ne vedem peste 30 de zile. Nu pune piciorul stâng jos și nu folosi mâna stângă.
Cuvintele doctorului păreau, și ele, din ghips. Cum să te deplasezi? Am uitat să îl întreb. Oricum ar fi ridicat din umeri. Mi se părea că sunt o figurină din acelea kitsch care umplu an de an târgurile de Crăciun și de Paște. În urmă cu trei ani, la vreo două săptămâni după o intervenție chirurgicală, domnișoara doctor mi‑a spus:
-Poți să te plimbi, dar să nu te prind că bați Copoul.
-Nu, nu, nu voi bate Copoul.
A doua zi am plecat în Găgăuzia. Aveam de fotografiat oamenii din Cișmichioi. Aveam impresia că sunt fotograf pe front. Numai că singurul rănit era fotograful.
De când eram copil mi‑am tot lărgit teritoriul în care fotografiam. La început, până la Prut. Apoi, după căderea imperiului, pe malul stâng al Prutului. Tot urcând de‑a lungul unuia și coborând pe celălalt, i‑am zis simplu: Țara Prutului. În decursul anilor, mi‑am lărgit iarăși lumea fotografică, până la Nistru, apoi Nipru, ajungând la Lena. Acolo mi se părea că pământul s‑a rupt. Că nu există fus orar, iar timpul este ceva abstract. Dar teritoriul dintre Prut și Nistru a fost permanent studioul meu fotografic în care cunoșteam oamenii, casele, satele.
Acum, pentru un timp, lumea mea a devenit o cameră de patru pe cinci metri. Am cerut să mi se aducă aparatele de fotografiat Smena 6 și AGFA. Ambele pe film alb‑negru. Îmi pare rău că nu am avut unul dintre ele la Unitatea de primire a urgențelor de la spital. Bolnavii erau împinși cu paturile lor pe roți pe un hol lung. Un fel de anticameră a morții. De acolo erau cărați, după alte ore de așteptare, la diferite spitale. O femeie cu o fractură la mână a fugit din spital. Poliția a venit și a spus că o vor căuta în parc și pe străzile din jur. Aha! Dacă fugi din spital, e bine să te îndepărtezi repede.
O dată pe zi primesc o vizită care echivalează cu o injecție. Dumnezeu mi‑a impus această vacanță, în care mă uit printre miile de fotografii, la filme, în caietele cu însemnări. Mi‑am amintit de lucruri pe care le credeam uitate. Când eram copil, nu înțelegeam de ce toți au în fotografii părul frumos pieptănat. Credeam că aparatul face o magie și aranjează întâi părul și abia pe urmă surprinde pentru totdeauna oamenii. Erau vremuri când în orașul meu, în care acum nu mă mai regăsesc, poate pentru că am devenit între timp locuitor al Țării Prutului, erau studiouri foto. Majoritatea fotografilor erau bărbați în vârstă, care manevrau cu o anumită evlavie aparatele mari și grele. Nu țin minte vreodată cineva să se fi plâns așa cum se întâmplă astăzi – de fotografie, de expresia feței, de cum îi stă părul. Erau vremurile în care oamenii aveau un cult pentru fotografie. Era epoca cumințeniei în fotografie. Când deschid plicurile și cutiile vechi, redescopăr doar fotografii cu oameni cuminți, cei mai mulți deveniți între timp doar fotografii. La nunți se făceau câteva poze. Mirii, nașii, câteva fotografii cu nuntașii. În zilele noastre, nunta este de multe ori un spectacol kitsch. Au dispărut vechii fotografi, sigur au devenit și ei doar fotografii, și au apărut studiouri foto de altă factură, în care, mai ales de Crăciun, toți îmbracă aceleași penibile pulovere cu reni și fulgi de nea, simulând fericirea. Căci în fotografia începutului de secol XXI nu ai voie în poză să nu fii fericit. Fotografiile devin un fel de cărți poștale frivole, colorate și photoshopate, aidoma celor care se vindeau pe litoral.
Mă joc cu aparatul Smena 6. Parcă aș fi un copil care nu poate adormi ori mânca fără jucăria preferată. Le spuneam și studenților de la Poligrafie că industria fotografică i‑a obișnuit pe fotografi să creadă că aspectele pozitive ale unei fotografii depind de performanța aparatului. Nu! Fotografiile sunt rezultatul puterii de percepție și abilității fotografului. Așa cum era Zaharia Cușnir, a cărui zestre fotografică a fost descoperită la mult timp după moartea lui. A surprins ca nimeni altul oamenii, viața, epoca. Mai arunc câte un ochi pe rețelele sociale și rămân la opinia pe care o împărtășisem studenților: „Multe imagini, foarte puține fotografii”.
O domnișoară fotograf tocmai se laudă că a avut nu știu ce ședință foto de două ore în care a făcut două mii de fotografii. Declară că, după ce va „selecta riguros”, va rămâne cu 150 de fotografii. Asta ar echivala cu patru filme cu 36 de poziții. Astăzi, mulți dintre cei care se autointitulează fotografi sunt, de fapt, unelte în slujba aparatului, nu invers. O rafală și iată suta de poze! Fotografii de odinioară aveau o anumită înțelegere a fotografiei. Un cult. Astăzi, fotografiile se fac cumva la hectar, fără a surprinde esențialul, mai ales la evenimente cum sunt nunțile. Auzisem pe cineva spunând că atunci când simte că e în depresie, cere să i se facă o ședință foto. Un fel de terapie prin fotografie.
Da, în camera aceasta de patru pe cinci, unde trebuie să stau o lună printre mii de fotografii din alte vremuri și o altă lume, fac, nu‑i așa, terapie prin fotografie. Spuneam odată: „Când va fi să mor, să mi se pună un aparat de fotografiat pe film alb‑negru”.
Îi zisesem odată unei țărănci:
-Pe lumea cealaltă sigur am să fac fotografii.
Doamna Viorica se uitase în acel moment la femeile din livadă și îmi spusese:
-Domnu’ Ștefan, numai să ne chemați, iar noi o să venim la poze.
-Doamna Viorica, cred că Dumnezeu nu ne va permite. De acolo nimeni nu a trimis pe pământ o fotografie. Ne va alunga înapoi în sat. Iar voi veți lucra în livadă, pe câmp, în gospodării. Și eu voi face fotografii.
Se apropie ora vizitei zilnice care echivalează cu o injecție. Verific aparatul și strâng fotografiile. Mă privesc sute de țărani, parcă neînțelegând de ce pun înapoi în cutii fotografiile cu ei. Omul nu poate supraviețui fotografiilor. Lutul din care este făcut nu are longevitatea hârtiei și a substanțelor de developat.
Iar la un moment dat, cu toții devenim doar fotografii.
