Berceni, 15 septembrie 2024
Dragă David,
Știi care e cea mai memorabilă întâmplare a mea cu Roger Waters? În ziua în care a ajuns la București, miercuri, 28 august 2013, nu mi‑am luat hainele de gală. Nu mi‑am pus nici măcar ultimul tricou din alea curate și bune, pe care orice bărbat de 27 de ani trebuie să le aibă. Am purtat tricoul meu cu The Wall, pe care mi‑l cumpăraseră părinții prin 2002. Găurit, decolorat, însă cu un miros pregnant de lavandă și de Marseille.
Prietena mea de atunci m‑a judecat destul de aspru pentru decizia vestimentară, dar cred că mai ales pentru faptul că nu îi acordasem suficientă atenție în ziua în care l‑am primit pe Waters în orașul meu. Dana a devenit brusc vulnerabilă cu două ore înainte să mă învoiesc de la lucru. Nu doream să ratez nicio secundă din concertul în care locul tău l‑a luat, cu un curaj nebunesc, Robbie Wyckoff. Mă refer aici numai la partea vocală. Ca să‑mi vezi nivelul de superficialitate, multă vreme am crezut că pe Confortably Numb a fost Eddie Vedder. Noroc de prieteni mai tineri și mai atenți, care m‑au scos din tunelul confuziei.
Cum e acest Dimache, care merge la Roma să te vadă în câteva zile? Sau te‑a văzut, depinde când îți aduce managerul scrisoarea. Intuiesc și sper că încă mai citești scrisorile fanilor rătăciți în capsula timpului, unde Welcome To the Machine ține loc de orice formă de inteligență artificială. Are o inimă zburdalnică domnul Dimache. El sigur nu m‑ar fi judecat că am purtat tricoul decolorat la concertul prietenului tău Waters. Și nici că, posibil, ar fi avut o găurică undeva în zona subrațului stâng. Și‑ți mai spun ceva despre anul 2013. N‑am plâns niciodată cât am plâns la The Wall, chiar și după ce fratele meu a ajuns într‑un târziu la spectacol. Nu recomand nimănui plânsul în întuneric.
***
Intenționăm să mergem anul viitor în Croația eu, Dimache și încă un tovarăș care nu și‑a dat acordul să apară cu numele. Fiind avocat, tind să îl iau în serios cu această poziționare. Ce să facem noi la Zagreb, trei crai de la Răsărit? Să îi întâlnim pe aproape balcanico‑psihedelicii Daliborovo Granje. Acolo năzuim să bem o bere cu ei, ceea ce cu tine, domnule David Gilmour, nici măcar nu‑mi permit să visez că se va petrece vreodată. Un interviu? Trezește‑te, Andrei! Mâine ai treabă la job. Și jobul tău n‑are legătură nici cu Pink Floyd, nici cu Zabriskie Point, nici cu Romany Gilmour și nici cu Luck and Strange.
***
Colegul meu danez, Claus Ankersen, cu care am publicat volumul trilingv (română, engleză și daneză) de poezie Pink Pong, în care ne‑am provocat să scriem pornind de la piese Pink Floyd, îmi promisese că va ajunge cartea la tine. Sau poate la Roger. Nu mai țin minte exact ce și cum. E o discuție din 2019, de la Ambasada Daneză din București. Nu m‑aș fi supărat nici dacă ar fi citit‑o în engleză Nick Mason, pe care l‑am văzut, și pe el, la București. Dar tirajul se epuizase pe 9 iunie 2022. Sau mi‑a fost mie lene să verific dacă aveam sau nu pile la organizator. Oricum, a ajuns cartea la tine, nu? Ai citit‑o? Ai uitat să‑mi oferi feedback? Probabil că știa Claus ce spune, nu s‑ar fi lăudat dacă nu avea acoperire în promisiune. Nu zic să fi folosit versurile pentru albumul nou lansat, dragă David. Departe de mine acest gând.
Vrei să‑mi auzi părerea despre Luck and Strange? Probabil că nu. Deocamdată nu am o părere. Cred că Pink Pongul meu și al lui Claus ți‑ar fi ucis vreo două ceasuri într‑o seară tomnatică din Wisborough Green, West Sussex. Nu mai mult, nu mai puțin.
***
Observ că am adus câteva istorii personale și că am abuzat de oversharing în scrisoarea mea. Politicos ar fi fost să întreb câteva lucruri despre muzica ta, să‑mi exprim bucuria de a fi ajuns la arta pe care ai compus‑o de foarte tânăr. Dar vezi tu, de aici vin riscurile. De a fi prea emoțional, prea laudativ, de a te ridica pe un piedestal. De a spune că muzica voastră, alături de Syd Barrett și de mai târziu, e nu doar rezistentă la trecerea secolului, ci stă chiar în panteonul zeilor, alături de Mozart, Bach sau Rahmaninov. De a face comparații între tine și Roger. Între Dark Side of the Moon și Wish You Were Here. Între The Wall și The Final Cut. Nu ți‑ar plăcea, așa‑i? Te‑au bombardat destul cu genul ăsta de laude fanii în mai mult de 50 de ani de carieră.
Totuși, îți voi livra ceva vulnerabil, într‑o formă extrem de personală. Partenera mea a ales să ne petrecem o după‑amiază la Planetariul din Brașov, unde a rulat animația după Dark Side of the Moon, filmul vostru la 50 de ani de la apariția discului. A fost, mai mult ca sigur, cel mai scurt drum de la intenție la deschiderea camerelor inimii mele, într‑o seară de august 2024. Anastasia e grozavă și pentru gestul ăsta! Trebuia să te fi avertizat că urmează ceva siropos‑ish. Sper că a fost atenuant și că voi ajunge și eu, la fel ca Dimache, să‑ți aud solo‑urile de chitară, undeva pe glob, în viața asta. Oriunde. Două ore și apoi numai liniște în Univers. Ca un poem Pink Floyd.
The lunatic is on the grass
The lunatic is on the grass
Remembering games
And daisy chains and laughs
Got to keep the loonies on the path
(Versuri: Brain Damage,
de pe Dark Side of the Moon (1973))
