După cum mărturisește Valeriu Jereghi însuși, volumul său Nuvele cinematografice (Editura Prut Internațional, 2025) se citește de parcă te‑ai uita la un film – nu în zadar criticul Andrei Țurcanu consideră că la Valeriu Jereghi totul ține de reprezentare. Fiecare scenă este, mai întâi, atent construită din punctul de vedere al detaliilor vizuale, apoi și al limbajului.
Toate cele 25 de texte implică personaje inspirate din viața și activitatea bine‑cunoscutului regizor basarabean. Firi complexe, acestea surprind în cele mai neașteptate moduri: Nicu Vodă, poreclit NKVD în nuvela omonimă, un ins scăpătat, ale cărui mâini au rămas vinete după ce a dormit cu ele într‑o băltoacă înghețată beat fiind, devine omul rușilor. Acesta, fără a avea merite deosebite, dar fiindu‑i puse la dispoziție mijloace de parvenire specifice comunismului, își atribuie grade militare și comite tot felul de fapte abominabile: „Pe mâinile vinete, cu o așchie, zgâria câte o stea la încheietura cotului și mergea, plin de curaj, să restabilească ordinea în sat. Dacă treaba era măruntă, își desena o singură stea și, din postura unui locotenent, ordona să i se taie două gâște: una pentru el, alta pentru secretarul Sovietului sătesc. Dacă treaba era mai serioasă, cum ar fi confiscarea grânelor sau a lemnelor despicate, NKVD își desena pe o mână o stea mare, iar pe cealaltă – două mai mici” (p. 25).
Francesco, protagonistul nuvelei Moartea unui soldat italian, este un tânăr blând, naiv, visător, a cărui fire războiul nu reușește s‑o pervertească. Cu gândul la patrie, el încarcă din Basarabia două platforme de pământ fertil, pe care le trimite familiei sale, cale de mii de kilometri, până în Italia, un gest absurd, întrucât ploaia și vântul îl spulberă, dar care reflectă speranța lui în viitor. Tot el este autorul unor povestiri suprarealiste despre zborul unei păsări meșteșugite de mâna omului, care ne duce cu gândul la proiectele lui Da Vinci.
Și mai neverosimile, dar inspirate din realitatea anilor 90 ai secolului trecut, sunt personajele din nuvela Vivit, cu valențe de comedie bufă. Bărbați cu spirit întreprinzător, ei inventează afaceri „de succes”: un post TV care emite filme pentru adulți și reclame politice; un post de radio care le oferă sătenilor posibilitatea de a‑și etala talentele contra unor mărfuri; un ziar ce ar fi urmat să fie scris pe hârtie fabricată din cârpe, după o veche tehnologie (!). Participând la un joc de‑a spionii cu politicieni corupți, Fedia, Efim Buhbinder și Lisandru nimeresc în situații spectaculoase și paradoxale, carnavalești într‑un singur cuvânt, al căror scop este și denunțarea patriotismului artificial, de carton.
La fel de caricaturală este și nuvela Teatrul erotic, ce apelează la personajele biblice, pe care le plasează însă în situații greu imaginabile în ordinea firească a vieții: Eva este jucată de o femeie „lepădată” de bărbatul plecat în Italia, Adam – de tractoristul satului, Lilith – de o rusoaică stabilită în Basarabia. Indicațiile mamei care montează spectacolul biblic, asumându‑și rolul de regizor într‑un sat aflat în declin, sunt savuroase: „Vorbește doamna Eva, cu o voce seducătoare!”, „Domnul Adam răspunde. Are o voce profundă!”, „Scuzați, Aleftina Petrovna a greșit! Moldovenii curajoși, trebuia să spună! Așa, Eva se întoarce, curioasă, spre Lilith!”, „Oameni buni! Ați văzut? Aleftina Petrovna, care nu‑i româncă, îi izgonește pe Adam și Eva din rai! Cortina!”.
Ruptă parcă din capodopera La dolce vita de Federico Fellini, signora Laura pare că ar coborî de pe ecran direct în textul Spectacol de familie. Gesturile de divă și felul prețios de a vorbi creionează cadre cinematografice inegalabile.
Există și personaje care surprind prin naivitatea lor – oricâte necazuri le ies în cale, acestea își păstrează un soi de inocență. Vorbim aici de protagonistul nuvelei Cum a iubit Alexei sau cel din Creatorul de povești. La polul opus, se află moș Grigore din Gospodarul, un ins răutăcios, avar și necruțător, rămas singur față în față cu scene din trecutul său, care revin ca prin minune odată cu ticăitul unui aparat de fotografiat ce îndeplinește o misiune similară cu cea a madlenei lui Proust.
Unele personaje sunt construite în asemenea mod încât dau senzația că își continuă existența în alte texte din cadrul aceluiași volum. Ne referim aici la Ania (din nuvela Dragostearămasă în decembrie) – o tânără din Rusia, abandonată de mamă, care a încercat să‑și câștige existența în mod cinstit, dar căreia viața nu i‑a oferit prea multe posibilități și nici recompense. Finalul nuvelei ne lasă doar să ghicim care va fi soarta ei: „Mâinile ei fluturau ca ale unei fantome, picioarele în cizmulițele de cauciuc alunecau în toate direcțiile și părea că dintr‑un moment în altul se va împiedica și va cădea. Cordonul de la talia paltonului, la spate, se zbătea ca o pasăre rănită, zburând cu o singură aripă…” (p. 281). Totuși, într‑un alt text – Alionușca – o întâlnim pe tanti Dașa, o femeie cinstită și blândă dintr‑un orășel de provincie, care seamănă izbitor cu Ania, însă la o altă vârstă, îl așteaptă pe cel care îi este sortit: „Eu n‑am avut soț. Am așteptat un prinț care nu m‑a găsit în sătucul meu uitat de lume. Sunt fată mare, dacă vrei să mă crezi…” (p. 220).
Momentele de suspans sunt, și ele, atent schițate pas cu pas, gest cu gest, un exemplu elocvent fiind acesta, extras din nuvela Editorul: „Agentul l‑a fixat cu o privire tăioasă și a desfăcut închizătoarea nichelată de pe brățara ceasului. L‑a scos de pe mâna stângă și l‑a îmbrăcat pe cea dreaptă, apăsând închizătoarea. În tăcerea apăsătoare, s‑a auzit clicul răsunător al lacătului de pe brățară” (p. 321). Deși durează doar câteva secunde, grație măiestriei naratorului, scena se extinde, timpul dilatându‑se în mod neașteptat.
În concluzie, volumul Nuvele cinematografice, de Valeriu Jereghi, impresionează printr‑o scriitură profund vizuală, care transformă fiecare text într‑un veritabil scenariu cinematografic. Îmbinând realismul cu notația simbolică, absurdul, carnavalescul și ironia, autorul reușește să redea o lume vie, populată de personaje memorabile, în care grotescul coexistă cu lirismul. Fiecare nuvelă devine o scenă minuțios regizată și se trăiește ca o experiență cinematografică în toată complexitatea ei.
