Văratic: album de familie, de Ștefan Susai, este o carte despre un sat cu o istorie de peste patru veacuri, cel în care s‑a născut poeta Marcela Benea. Aceasta ar fi cea mai simplă, dar și cea mai ternă frază prin care aș putea prezenta cartea.
În esență, de la prima până la ultima pagină, Văratic: album de familie este un poem despre sat, despre lumea țăranului din secolul XXI, despre vieți minuscule și aproape anonime din care se mai încheagă, asemenea unui fum de toamnă, blagianul „Veșnicia s‑a născut la sat”. În paginile acestei cărți, cuvintele și fotografiile își răsucesc firele într‑un singur poem. Mă întreb care fir vorbește mai limpede, și nu pot găsi răspunsul.
„Văraticul este o fotografie. O serie de fotografii. Aparatul de fotografiat surprinde ceea ce devine în clipa imediat următoare trecut. Casele din sat sunt pline de fotografii făcute de mine. Fotografii de familie. Viața și moartea.”
Ștefan Susai surprinde viața satului în rutina zilelor, marcată de evenimente noi și vechi de când lumea: șezătoarea, sfințirea unei fântâni, moartea unui om, zugrăvirea unei case, sfârșitul iernii, venirea primăverii, fătarea unui vițel, Paștele Blajinilor, treieratul, spălarea unor țoale în apa lacului, nunta din Mahalaua Văduvelor, masa pe uliță din mahalaua Valea Săului, o zi din viața școlii și mai multe zile ale unor oameni pe care autorul însuși i‑a ales să devină protagoniștii acestui album: Doina, femeia cu o căsnicie eșuată, care trebuie să meargă la muncă în Belgia, căci are doi copii, Ghenadie Dascăl, preotul satului, Irina Hadîrcă, uraineanca, care își face și cafeaua după calapodul borșului ucrainesc, Alexandra cea cu părul de foc și ochi de culoarea frunzei în primăvară, căreia Ștefan Susai îi transmite un mesaj în Satul de Dincolo: „Alexandra Gherman, tu nu ai murit!” O zi din Viața Marcelei Benea. O zi din viața autorului.
„Văratic: album de familie reprezintă satul așa cum l‑am surprins eu. Văraticul meu. […] Ochiul fotografului va vedea ceea ce îl interesează în mod cu totul deosebit. Va ști să extragă clipa din timpul care se scurge cu fiecare secundă. […] Marcela Benea îmi povestea despre Văraticul ei care astăzi nu mai este. Peste un timp nici Văraticul meu nu va mai fi. Nici oamenii. Nici eu. Doar cartea și fotografiile din case.”
Scriitor și fotograf în egală măsură, Ștefan Susai își colorează poemele în culori vii, intense, luminoase, proaspete și vibrante. Le asociez cu cele din țesătura covoarelor țărănești: roșul aprins al florilor și al broboadelor, galbenul și auriul grâului, al pâinii, al soarelui, al câmpurilor de vară, negrul pământului, al fotografiilor de epocă, al crăpăturilor de pe mâini, al glodului de sub unghii. Dar, mai ales, ies în evidență verdele și albastrul – casele, pomii, cerul, crucile, lacul, rochiile, strugurii, prunele, ochii femeilor –, toate se scaldă în lumina acestor două culori.
„Femeile cu ochii verzi iubesc culoarea albastră. La Văratic, albastrul pare că predomină cum pășești în sat. Trei case – albastre, una – verde. Cerul, tras ca o plapumă deasupra satului, e albastru pur. Niște norișori decolorați par un fel de lână desprinsă din oghealul albastru. Iazurile din jur au un albastru‑închis. Mă întreb totuși: măi, de unde atâta albastru în sat? Trebuie să fie o taină aici. Casele au suflet. Asta o știu de multă vreme.”
„Trei femei din Văratic vopseau o casă albastră. Fântâna cu albastru, poarta cu albastru, alb și verde.Trec prin fața casei și le salut. Una dintre ele îmi spune:
— Știam eu că odată ne veți poza și pe ulița noastră.
Femeia are ochi albaștri, unghiile de la picioare vopsite cu albastru.
— Numai să nu se vadă în poză că sunt pălită la un deget.
— Stai liniștită! Și dacă vă tăiați la un deget, cred că vouă tot sânge albastru vă curge.”
Autorul albumului mizează pe autentic. Omul satului, cel care perpetuează numele de țăran, nu rămâne neatins de amprenta timpului, fapt peste care ochiul fotografului trece cu multă condescendență. Femeile din fotopoemele lui Ștefan Susai poartă ia în zile de sărbătoare, dar o asortează la pantaloni. Poartă rochii, la rugămintea fotografului, dar mai des capoate peste tricouri sau tricouri cu șaravari. Multe dintre cămășile lor, brodate mai degrabă de mașina de cusut decât de mână, nu mai reflectă autenticitatea iilor tradiționale… Într‑un cuvânt, așa cum spune o săteancă, multe au fost demult, „pe vremea când femeile purtau rochii”. Oamenii Văraticului nu pozează în forma autenticului tradițional, ci așa cum sunt ei astăzi, acolo. Și ei sunt așa precum le sunt zilele, portul, așa precum sunt timpurile. Se desprinde un fel de emoție din tot ce văd înveșnicit în aceste fotografii. Mă întreb ce este și mă surprind la ideea că oamenii aceștia poartă în ei liniștea unei lumi care rezistă, tăcută, între vechi și nou. O lume contradictorie, oscilând între panta rhei și res immutabilis, așa cum citează și autorul din creația Marcelei Benea și din replica unei femei care îmi amintește de samariteanca biblică.
„Sunt țărancă/ și‑s simplă ca toate tainele pământului/ Ca boabele coapte‑ale grâului/ Sunt țărancă/ Ca mama, ca bunica!…” (Marcela Benea )
***
„Pe Strada Tineretului, o femeie scoate apă din fântână. Îi cer o cană.
— Ai grijă! Cine bea apă de la Văratic nu mai pleacă din sat.
— Îmi mai puteți da încă o cană? […]
— Se vede că ești țăran adevărat. De mult nu am văzut așa om, care pare domn, dar e țăran.
După cum ai luat găleata mi‑am dat seama.”
Am descoperit Văraticul, satul moldovenesc din raionul Râșcani, prin ochii lui Ștefan Susai, prin obiectivul aparatului de fotografiat, prin tot ceea ce constituie această carte‑scrisoare lăsată posterității.
„Nu știu cine ești, dar vreau să citești această scrisoare. Poate au trecut zece, douăzeci de ani, poate o jumătate de secol de când am scris‑o. E aprilie 2025. […] De ce îți scriu? Am să îți explic, dacă vei avea răbdare să citești. Scrisoarea este în lucrarea Văratic: album de familie”.
P.S. Titlul articolului este un vers dintr‑un cântec popular ucrainean citat de Ștefan Susai pentru a ilustra momentul despărțirii de satul Văratic.
