În toamna anului trecut, fostul depou de tramvaie din Timișoara, azi Muzeul Corneliu Miklosi, a găzduit o retrospectivă dedicată artistului Dan Perjovschi, „Dan Perjovschi România – O retrospectivă 1985–2025”, reunind desen, performance, acțiuni civice, proteste, publicații și instalații efemere din perioada 1985–2025. Expoziția a fost curatorială de Magda Radu, Mihaela Tilincă, Dana Sarmeș, Monica Dănilă și Simona Constantin. Am urmărit evenimentul online, invidiindu-i atunci pe timișorenii care puteau merge și interacționa cu artistul la fața locului. Parte din expoziție era și Dan Perjovschi, oferind tururi ghidate și ținând un jurnal atipic pe pagina personală de Facebook, cu fotografii și impresii din timpul expoziției și a comunicării cu vizitatorii.
M-am bucurat când, în această primăvară, Centrul Cultural al Municipiului București (ARCUB) a deschis expoziția „DRAFT pentru o retrospectivă comună”, semnată de Lia și Dan Perjovschi. Prevăzut inițial pentru perioada aprilie–iulie, programul de vizitare a expoziției din centrul Bucureștiului a fost prelungit până la finalul verii. Am răsuflat ușurată văzând că o expoziție experimentală a stârnit suficient interes, cât să fie prelungită cu mai bine de o lună. Am luat-o ca pe un semn de sănătate a orașului. Cum se poate lesne observa din titlurile celor două expoziții, principalul element diferențiator este prezența, în retrospectiva bucureșteană, a artistei Lia Perjovschi, soția lui Dan Perjovschi, dar și coautoare a unui parcurs artistic comun. Pentru prima dată cei doi artiști și-au reunit lucrările în România, într-o amplă retrospectivă comună, care pune în dialog patru decenii de practică artistică neîntreruptă și aduce în același spațiu nu doar lucrările, ci și arhivele personale.
Dan Perjovschi este unul dintre artiștii generoși cu publicul și, în general, solidar cu toate proiectele venite din societatea civilă care militează pentru o societate deschisă. Mulți dintre noi avem cel puțin un desen de-ale lui, a cărui putere strigă lucruri dureroase, fie despre trecutul nostru recent, fie despre prezentul nostru incert. Nu cred că există prea multă lume care să nu fi văzut, măcar o dată, măcar pe un tramvai la Iași sau la Timișoara, vreun desen semnat de Dan Perjovschi. În orice caz, nu putem face o analiză a istoriei noastre recente și chiar contemporane în lipsa intervențiilor conceptuale ale lui Perjovschi, un artist angajat civic, neobosit în a oferi nenumărate oglinzi lumii noastre, prea des absurdă și cinică. L-am descoperit datorită lui tata, care mi-a arătat desenele și articolele din Revista 22. Apoi, l-am avut invitat la cursul de Artă și politică, predat de Caterina Preda la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. M-a fascinat prelegerea lui Dan Perjovschi, felul foarte structurat în care li se adresa studenților, dar și seriozitatea și respectul pe care le simțeam în felul în care se raporta la noi. De altfel, logoul facultății, precum și varianta sa aniversară din 2026, la 35 de ani de la înființare, i se datorează.
Știam, urmărind desfășurarea evenimentelor de la retrospectiva timișoreană, că o vizită este un spectacol. M-am gândit că nu în fiecare zi poți să vezi artiști de talie globală înconjurați de munca lor de o viață, deschiși să te primească în spațiul prețios al ideilor și al creației, să te ghideze personal printre labirinturi de exponate care nu doar le spun povestea individuală, ci recuperează crâmpeie din istoria noastră comună a ultimilor patru decenii, cu toate părțile ei mai plăcute și, mai ales, cu acele părți care încă stau la baza principalelor falii din societate.
Am prins bilete într-o duminică de august și am mers împreună ca Max, soțul meu. Pentru el, a fost prima întâlnire cu Dan Perjovschi și o experiență neașteptată, care l-a surprins prin degajarea artistului, prin felul în care acesta se raportează la spațiul european și printr-o viziune asupra lumii pe care a simțit-o în acord cu a noastră.
Cu puțin timp înainte de ora stabilită, s-au strâns vreo treizeci de vizitatori, iar Dan Perjovschi n-a întârziat să apară, foarte punc-tual. Era doar el, Lia Perjovschi plecase deja din oraș, pentru un alt proiect. Iar acest lucru nu a transformat turul ghidat în unul dedicat numai lui Dan Perjovschi, dimpotrivă. Am luat cu mine multe informații și stări din turul făcut la ARCUB, dar cea la care am tot revenit este legată de colaborare. Vorbind despre relația cu Lia Perjovschi, despre felul în care muncesc împreună, Dar Perjovschi a spus că e esențial, ca artist, să ai un om de încredere cu care să poți să discuți, care să te poată echilibra, să-ți confirme ezitările sau, dimpotrivă, să te tempereze atunci când e cazul.
Turul ghidat a urmat organizarea cronologică a expoziției, iar Dan Perjovschi a pornit dialogul de la începuturile lor ca artiști, o perioadă în care au fost nevoiți să se descurce singuri, instituțiile și muzeele de artă contemporană lipsind din România. Această abordare avea să devină, în timp, una dintre constantele parcursului lor profesional. Soluțiile trebuiau găsite din mers, iar ceea ce exista la îndemână devenea, adesea, materia primă a procesului de creație. Cei doi Perjovschi au transformat această realitate într-o formă de metodă: aceea de a face cât mai mult din ceea ce ai, fără să privești limitarea exclusiv ca pe un dezavantaj.
În această perspectivă, chiar și celebra poveste a lui Brâncuși și a vameșilor americani care nu au recunoscut o operă de artă părea, în comparație cu absurditățile întâlnite de cei doi artiști la începuturi, aproape nimic: exponate care nu s-au mai întors de la expoziții internaționale sau care au revenit deteriorate, cu lovituri de ciocan în cele patru colțuri. Într-un asemenea context, autonomia nu era o opțiune, ci o necesitate: trebuiau să-și gestioneze singuri producția și să se asigure, până la cele mai concrete detalii, că lucrările ajungeau acolo unde trebuia și se întorceau întregi.
La 28 de ani, la prima ieșire din țară, șocul accesului la artă a declanșat nevoia de a recupera informația de care fuseseră privați. Lia și Dan Perjovschi au început să fotografieze și să filmeze tot ce întâlneau. Ceea ce acumulaseră a depășit apoi cadrul propriei activități, fiind transmis mai departe prin sute de workshopuri și întâlniri cu publicul, în contexte culturale de pe meridiane diferite. În acest sens, pentru cei doi artiști educația nu a rămas un domeniu exterior artei, ci a devenit inseparabilă de demersul lor artistic.
Datorită numeroaselor tururi ghidate oferite de Lia și Dan Perjovschi, „DRAFT pentru o retrospectivă comună” a fost o expoziție-performance, fiecare sală, gândită ca o lucrare, devenea un spațiu de lucru și de reconfigurare, iar interacțiunea cu publicul făcea vizibil caracterul procesual al practicii artistice. Ca vizitator, te regăseai într-un muzeu viu al unei munci de o viață, cu o experiență performativă ce invită la reflecție asupra faptului că, pentru cei doi artiști, munca nu se suspendă nici măcar în afara cadrului expozițional.
Prima sală de expoziție, la subsolul ARCUB, te introduce în universul celor doi Perjovschi prin video, înregistrări ale unor performance-uri de la începutul carierei lor, dar și ale unor interviuri acordate împreună. Înregistrarea care mi-a rămas în minte este cea a unui performance al Liei Perjovschi, din 1993, intitulat Lupt pentru dreptul meu de a fi diferită, un manifest pentru individualitate, nonconformism și individualitate feminină.
Retrospectiva a pus în scenă o viață trăită ca un performance și arhivarea rămășițelor ei, ca documentare a ceea ce a fost și a felului în care societatea și producția artistică se modelează reciproc. În același timp, expoziția poate fi citită ca un statement despre muncă, despre efortul continuu, despre producție ca formă de existență ce se construiește și se consumă în timp real.
Vorbind despre societate deschisă și asumându-și inclusiv poziții politice, Dan Perjovschi a subliniat că arta nu există în neant, ci se dezvoltă în interiorul societății, printre relații economice, sociale și politice care o influențează și asupra cărora, la rândul ei, poate interveni. În acest sens, ceea ce au făcut și continuă să facă protagoniștii retrospectivei poate fi privit ca un răspuns, uneori direct și alteori prin forme de rezistență și revoltă, la contextul în care trăiesc.
Unul dintre elementele mele preferate din expoziție a fost turnul arhivei Revistei 22. Văzându-l pe Dan Perjovschi sprijinindu-se de el în timp ce ne vorbea, mi-am amintit de fotografia cu Margaret Hamilton lângă un teanc uriaș de pagini reprezentând codul sursă tipărit pentru Apollo Guidance Computer. Frumoasă metaforă pentru felul în care arta contemporană ne poate propulsa, dinspre periferie, către o centralitate culturală.
La final, vizitatorii nu se mai dădeau plecați. O întrebare din public a fost: cum putem face, în sectorul cultural, ca faliile din societate să se diminueze, ca populația care se simte ignorată și umilită să nu cadă în capcana populiștilor care îi promit marea și sarea? Am încheiat vizita cu regretul că am uitat acasă setul de cartoline apărut la Curtea Veche, The Horizontal Newspaper. The last 5 years, și volumul De pe trotuarul celălalt de Dan Perjovschi, ediție îngrijită de Daria Ghiu, la aceeași editură. Va trebui să aștept altă ocazie ca să iau un autograf, poate lansarea celor două cataloage ale expoziției, care vor fi editate în această toamnă la nou-înființata editură La Două Bufnițe.
