Există momente în care ar trebui să uităm de vechile speranțe și să creăm unele noi.
(Graham Greene)
Arta se sfiește sau se ferește adesea să pronunțe cuvintele direct salvatoare. Speranță e unul dintre ele. E vorba de un construct fragil, greu de definit, de un element evanescent, înșelător, poate iluzoriu. Natura speranței este una de rest. Ea e ceea ce rămâne în cutia Pandorei, ultimul mic gest de salvare după ce tot răul și toate nenorocirile au reușit să dea năvală afară din această cutie și să se răspândească peste tot în lume. Ea e Elpis, zeiță minoră. Natura speranței și cea a artei au cu siguranță un trunchi comun.
Discutăm sau nu despre speranță în artă? Abordăm sau nu această temă, a speranței, care ar putea părea ea însăși minoră și frivolă? E nevoie de curaj, de luciditate sau, dimpotrivă, de prea multă disperare ca să aduci vorba despre speranță în propria ta artă? În ce condiții îți poți asuma o asemenea vulnerabilitate?
New Hope este titlul expoziției lui Roman Tolici, care a traversat la propriu și la figurat anul 2025, în parcursul său itinerant început pe 7 decembrie 2024 la Brașov, continuat la București, Timișoara și Tulcea. În august 2026, expoziția ajunge la Chișinău, în Muzeul Național de Artă al Moldovei, unde a putut fi vizitată până pe 20 septembrie. E un fel de întoarcere acasă a acestei speranțe, la sursă, la rădăcina vitalității pe care arta o reactivează continuu.
„Actul picturii înseamnă activarea unei arhive de strategii de supraviețuire”, spune Roman Tolici. De ce e nevoie să găsim drumul spre o altă speranță? Noua speranță sau speranța cea nouă. E loc pentru ceva nou în lume și e loc pentru speranță în artă?
Poate fi surprinzător un asemenea titlu pentru o expoziție propusă în plină criză locală și mondială, într-un context care acumulează dezastre și deconstruiește orice iluzie și orice credință în umanitate. E vorba de o pierdere colectivă a iluziilor, o dezvrăjire generalizată, consecință a faptului că asistăm împreună și live, pe rețelele sociale, la orori pe care nu am fi vrut nici măcar să ni le imaginăm, la nenorocirile războaielor, la schimbări climatice, la sfidări lipsite de orice urmă de remușcare la adresa demnității umane. New Hope nu propune o speranță lipsită de conștientizare. Această nouă speranță vine numai după ce am văzut, am auzit, am consumat, am asistat. Vine într-un pustiu extrem de populat, de solicitant. Există la Roman Tolici, în acest pustiu care și-a trăit mai multe serii de apocalipse, o populație a rămășițelor, numeroasă, care vorbește de la sine. După ce totul a fost distrus, rămân în mod pleonastic și salvator nenumărate rămășițe care, adunate în spațiul fiecărui tablou, creează o nouă narațiune, fac parte dintr-o poveste pe care am putea să o privim ca fiind una nouă, proaspătă. Or, în interiorul acestei noi narațiuni elementele – personajele și lucrurile – se raportează unul la altul altfel decât înainte. Ceea ce a reușit să facă Roman Tolici în această serie este să ne provoace la o citire (altfel, aproape imposibilă) a totalității acestor rămășițe. Nu poți face un tur de expoziție și să pleci apoi liniștit fiindcă ai văzut tot ce a propus artistul. Ai nevoie de timp, de răbdare, de atenție, de încetinire, de un consum slow al imaginilor pe care le ai în fața ochilor, pentru a putea parcurge „tot”. Iar acest „tot” este o punere în abis a unui tot mult mai mare, din care a rămas ceea ce a rămas. Elementele sunt nenumărate, detaliile strecurate în mod neașteptat îți sar în față și creează surpriză în momentul în care le descoperi. Contrapunctul dintre ceea ce e prea vizibil și ceea ce e aproape invizibil e o tehnică recurentă în expoziție și surprinde perfect dinamica la care ne supune lumea contemporană. Trebuie să revii în expoziție, trebuie să întârzii asupra imaginilor, trebuie să-ți creezi propria intimitate cu tablourile, trebuie să-ți dai timp ca să înveți alfabetul noii speranțe. Aceste „rămășițe” ale lumii vechi din care ne tragem cu toții sunt mai mult decât o Arcă a lui Noe. O apocalipsă nouă, care a ieșit chiar din faza ei „post”, salvează nu numai ființe, ci și feluri diverse de a fi, ritualuri, dar și artefacte. Salvează tot ceea ce ne salvează și arta poate face asta. De aceea îi identificăm aici, printre detalii, în zoomuri succesive pe David, pe Venus în variantele Willendorf și Milo, dar și pe Frida, Boticelli, Chagall, De Chirico, Gaugain, Warhol, Marina Abramovici, și nu numai. Am văzut/ auzit oameni în expoziție bucurându-se de aceste descoperiri neașteptate, ca într-un fel de joc al salvărilor pe vecie. E o abundență în această nouă lume, e o vitalitate ascunsă în iarba care tocmai crește printre ruine, în lumea incluzivă care stă să apară. Un infinit de detalii – practic imposibil de parcurs dintr-o privire – care te solicită, te obligă să te oprești, să revii. O ambiție totalizatoare ca în Grădina Deliciilor a lui Bosch sau ca în Firele de iarbă ale lui Whitman. Toată lumea e prezentă într-un fel sau altul, chiar dacă nu toată lumea e salvată. Apocalipsa e tăcută, dar și potențial zgomotoasă, cum spuneam. La nivelul firului de iarbă care răsare și crește din nou vertiginos e o încăpățânare a rezistenței, a reinventării. Doar că nu Dumnezeu decide ce urcă pe această ambarcațiune a continuării vieții, ci artistul. El alege și alege în cunoștință de cauză, după ce a trăit, văzut, experimentat, pierdut. E și un proces de vindecare în aceste imagini, unul în care urmele cruzimii anterioare se pot vedea cu ușurință. Cruzimea a vizat și natura, și oamenii, și artefactul. Distrugerea, rămășițele, moartea, crucile, ruinele încă mai sunt vizibile, nu sunt acoperite integral de noua vegetație.
Expoziția prezentă în Muzeul Național de Artă al Moldovei propune trei tablouri noi: New Hope 12 – Ecce homo, New Hope 13 și New Hope 14. Există o (fostă) măreție – din trunchiul ei uscat crește noua speranță. Oamenii se uită la (fostul) om ca la o amintire, ca la o fosilă dintr-un muzeu de științe naturale, de le această amintire pornește construcția noii vitalități. O amintire de dimensiuni copleșitoare, înțelegem astfel că trăim azi în timp real întâlnirea cu varianta noastră veche, noul Ecce homo ne transformă pe noi înșine în exponate și subiect de studiu. Și, poate, tabloul cel mai promițător de viață, cel mai infuzat cu acțiune concretă, cel mai imersat în noua existență este New Hope 14, de altfel singura lucrare din serie pe fundal nocturn, presărată exclusiv cu personaje feminine care poartă cu ele surse de lumină. Surse de lumină abia vizibile, dar care tind să ocupe spațiul și să se multiplice.
New Hope este o expoziție esențială pentru Roman Tolici, e o verigă definitorie a filosofiei sale artistice, a felului în care gândește el acum lumea în care pictează. Celebrul său hiperrealism fotografic ne conduce lent într-o direcție aproape suprarealistă, într-un joc al miniaturilor menite să ne ajute să nu uităm, ne joacă feste scufundându-ne într-o lume nevăzută, dar existentă, pe care Roman Tolici ne obligă să o vedem. E felul lui de a opera unele schimbări radicale în abordarea sa, de a popula claritatea și simplitatea tablourilor sale cu detalii infinite, schimbând practic și frazarea, și muzicalitatea imaginilor.
Văd în această expoziție un punct de pornire solid pentru a începe o discuție despre ce rămâne din tot ceea ce a fost cândva post, despre cum tratăm tot ce am internalizat ca artă. Ceea ce salvează Roman Tolici nu mai poartă ghilimele, nu mai e un intertext, e deja conținut internalizat al lumii noi.
Iar noua speranță e incluzivă. Și colectivă. După toate formele post-, rămânem cu toate cele de dinainte. Dar esențializate. În același timp, în acest nou Tolici suntem iarăși complet in, on the road, la muncă, în proces. Nu mai putem trăi în provizoratul unui post tranzițional pe care l-am prelungit și stors de vlagă la maximum, nu mai traversăm pustiul. New Hope e despre o reconstrucție activă a speranței, dar și a imaginarului. Fiindcă speranța aceasta nu mai e aceeași de dinainte. Această reconstrucție ne cere să fim într-o imersie absolută, ca într-un nou lichid amniotic ce ne conține și germinează colectiv. Să fim angajați și prezenți.
„Istoria oferă nenumărate exemple în care speranța s-a dovedit deșartă: imperii s-au prăbușit, dezastre cumplite au spulberat speranța oamenilor, iar nedreptăți teribile au rămas nepedepsite. Cu toate acestea, speranța s-a încăpățânat să reapară mereu. Această nouă serie explorează tocmai acest sentiment abstract și fragil pe care îl numim speranță”, spune Roman și înțelegem că multitudinea detaliilor și informațiilor din seria aceasta se leagă inevitabil de fragilitate. Reconstrucția are la bază, acolo, la firul ierbii care crește, tocmai această fragilitate deopotrivă individuală și colectivă. Nimic monumental, nici un statement copleșitor, nici o nevoie de show-off, ci mai degrabă o duioșie, o forță a duioșiei și o amintire a neputinței care se împletește în structura imagistică a noii speranțe. Plus o puzderie de mici lămpi, surse de lumină răspândite de o populație feminină salvatoare.
New Hope. Zeiță minoră într-o pictură majoră.
