Lysistrata, dragostea mea este o piesă de teatru semnată de Matei Vișniec, apărută în 2023 la Editura Junimea, după ce a fost jucată, în premieră absolută, de actorii de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, în regia lui Zalan Zakarias, pe 28 aprilie 2023. Textul este inspirat de piesa Lysistrata, scrisă de Aristofan în Antichitate. Întreg conțintul cărții este construit în jurul ideii de putere. Toți își doresc putere. Bărbații își doresc să domine alți bărbați, să supună țări, să câștge războaie: „Myrrhine: Problema este că, între timp, bărbaților noștri a început să le placă mai mult războiul”, iar femeile își doresc putere pentru a opri războiul (p. 29). Fiecare acționând cu propriile mijloace. Textul lui Matei Vișniec intră într-un dialog ludic cu Lysistarata lui Aristofan. Lysistrata lui Vișniec este vicleană, cum viclene par a fi toate femeile din această carte. Se pare că războiul lor este învins prin înșelătorie. O înșelătorie la scară largă. De fapt, fiecare femeie a făcut un pact cu propriul bărbat, mințind pentru a-și apăra propriile interese, ajungând, într-un final, la rezultatele dorite, la pace. O pace care le-a mutilat însă bărbații, astfel încât, într-un final, se speculează că „bărbatul alb, occidental, fie se feminizează, fie devine impotent” (p. 114). În tot cazul, nu ar mai trebui să pună mâna pe armă, dar, cu părere de rău, realitatea este alta – avem un nou război în Ucraina. Deși Matei Vișniec anunță în postfață că piesa a fost scrisă înainte de invazia Rusiei în Ucraina din 24 februarie 2024, textul conține multe momente care pot fi raportate la ceea ce se întâmplă astăzi, pornind chiar de la catalogarea războiului (oricare ar fi el) drept o nebunie, „un dezastru”: „Corifeul: […] grecilor li s-a întunecat mintea” (p. 21).
Pe lângă tema războiului, care este, desigur, centrală în această piesă, dramaturgul mai aduce în discuție și alte teme de maximă rezonanță în zilele noastre, cum ar fi migrația. O temă care este prezentă în mai multe texte semnate de Matei Vișniec. Deși aici pare a fi un subiect abordat accidental, este totuși un aspet reprezentativ pentru timpurile pe care le trăim, pentru noile stereotipuri și temeri perpetuate în era globalizării: „Marc Vondervil: Deci bărbatul alb […] devine inutil pentru prezervarea speciei umane. Deci putem să-l împingem spre ieșire și să le facem loc altor bărbați, mai precis celor din imigrație” (p. 114). Un alt subiect adus în discuție ține de stereotipurile de gen, dar și de evoluția genurilor: „Emilia Ferventes: […] În plus, există dovezi că începe să apară o generație asexuată…”
Toate aceste dileme sunt prezentate prin elementele teatrului antic: avem un prolog, un epilog, piesa este împărțită în acte și scene, avem un cor care realizează dialogul între public și lumea pe care o ilustrează piesa de teatru, avem corifeul care dirijează acest dialog și care dirijează și buna derulare a spectacolului: „Corifeul: Ca să dăm mai mult ritm piesei vom scurta această scenă… […]” (p. 46). Aceste elemente vechi sunt foarte bine împletite cu noile tendințe ale teatrului. Astfel, Corifeul vine să își spună povestea la microfon. Iar la ecran avem, la anuminte intervale de timp, un video-reportaj al unei jurnaliste de la Antena 14, care realizează o anchetă pe diverse subiecte. Pe măsură ce înaintăm prin capitole care sugerează și înaintarea în timp, subiectele puse în discuție se schimbă. Dacă în scena 3 a primului act jurnalista era interesată de diferența dintre „a face sex și a face dragoste” (p. 31), iar ancheta se desfășoară într-o piață, în prima scenă a celui de-al doilea act, întrebarea pusă este: „sunteți cisgen sau transgen” și interviul este realizat într-o sală de jocuri electronice (p. 67). Observăm, așadar, de la un act la altul, evoluția dilemelor cu care se confruntă societatea, dar și a intereselor.
Piesa este plină de umor. Descoperim și un comic de situație și mult comic de limbaj: „Lysistrata: Scuze, doar pentru cultura mea generală, verbul a se făli nu vine cumva de la grecescul phallus?” (p. 27). Uneori însă, umorul din această piesă doare. Cum doare, de exemplu, momentul de conștientizare a faptului că nu prea știm cine suntem și încotro ne îndreptăm: „Corifeul: Vă rog să vă separați. Fetele la stânga și băieții la dreapta!” (p. 23) […] Un personaj din categoria «fetelor» se răzgândește brusc și fuge să se alăture grupului de «băiețit» […]” (p. 25). Se pare că nu mai suntem în stare să ne definim individual, cum să putem ține piept unui război? Oricare ar fi el – emoțional, informațional, hibrid, război de idei sau de arme. „Dar ca să ne ajute să nu fim complet idioți […]”, zeii „ne-au dat teatrul…” (p. 23). Și venind la teatru, ne luăm la întrebări. Cel puțin, ar fi bine să ne luăm.
Mi-a plăcut mult textul acestei piese pentru prospețimea lui, pentru dialogul atât de bine creat între trecut și prezent, pentru sărbătoarea echilibrului între acea societate care se vrea a fi „cu toate pătrățelele roz” (p. 91) și griul din spatele cortinei.
