O pace ni se prelinge în suflete de la picturile lui Dumitru Bolboceanu, ca de la ungerea cu mir, făcătoare de minuni. E pacea mult căutată, o bucurie ca starea de poezie. Dar și o neliniște. Cum să păstrăm această pace, neprihănirea? Numai de nu ne‑am tulbura iar de la patimile noastre… Cum să credem neîndoielnic, precum Noe, că o corabie chiar trebuie construită, să avem răbdare atâția ani să lucrăm la ea, apoi în mijlocul apelor să credem în izbăvire? Măcar să fim una dintre semințele care trebuie luate pe corabie pentru rodul ce va să fie mai apoi. Sau să ne descopere cu animăluțul din noi îmblânzit. O bucată de lemn rar pentru a fi cioplit un stâlpar de biserică. Cel puțin, un lut bun din care ulterior să fie meșterit un urcior, care să tot aducă strop cu strop din credință…
Pentru Dumitru Bolboceanu, pictura e ca scrisul pentru poet: „felul de a compătimi și de a mărturisi suferințele neamului”.
Mesagerii sunt bunii noștri adormiți, dar mereu vii, care ne mențin trecutul în prezent. Blajinii noștri cu corp de vioară, de nai, ce stau pe crengi ca păsările, de veghe… Prin amintiri ne transmit mesaje. Unele mai îngrijorătoare. Să nu uităm de foamete și deportări. Să nu uităm trădările, nici izgonirea din Rai. Pe‑acolo, pereții închisorilor, Jilava, Aiud, Pitești… Se sprijină cu umerii lor de umezeala și mucegaiul acestor pereți. Triști, dar neînfrânți. Obosiți, dar smeriți. Încercați de greutăți, dar puternici. Printre ei și Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, îl recunosc. Mesajul lor, al tuturor, are ceva comun: să‑i iertăm pe acei care ne supără (că nu știu ce fac!, vorba țăranului simplu), să nu ne răzbunăm, să‑i iubim pe vrăjmași. Ar fi destulă și o singură virtute cultivată – iubirea –, și putem câștiga întreaga Împărăție a Cerului.
„Ei tac ca roua. Ca sămânța. Ca un dor./ Ca apele ei tac, ce umblă sub ogor,/ și‑apoi sub cântecul privighetorilor/ izvor se fac în rariște, izvor sonor” (L. Blaga).
Roata se mișcă neîncetat. Îl poate muta pe cel de jos în locul de sus, sau invers; sau poate „pune piatra uitată de ziditori în capul unghiului”.
Pictorul Dumitru Bolboceanu ne îndeamnă să cultivăm sămânța Credinței, și vom fi primiți măcar în cel de‑al doisprezecelea ceas.
Fețe luminate, împăcate cu destinul. Nicio cârtire. Virtutea smereniei, lucrătoare. Oare cum s‑o creștem în noi, s‑o înmulțim? Locul cel mai de jos să ne pară suficient. Pentru fiece bob să mulțumim. Să nu dăm drumul la cârma corabiei, să ne ținem strâns până trece furtuna. La limanul dorit neapărat vom ajunge, doar să credem. Să „călătorim fără prihană prin toate vârstele și puterile lui Hristos, ca niște ucenici ai Lui” (E. Solunca).
Cine vine către noi pe bicicletă, cu ceasul măsurător de timp? Hai, un efort! Împărăția Cerurilor e pretutindeni. Chiar deasupra gardului de lângă noi, lângă lună. Trei ochi roșiatici. Ca niște felinare ideatice. Trei în Ochiul Ceresc, cel mereu de veghe. „Un verde ne vede” (Grigore Vieru)? Un galben roșiatic ne vede! Să ne amintească de frica de a nu păcătui și de bucuria neprihănirii.
Natura statică e învăluită, și ea, de o lumină. Ți‑s dragi toate lucrurile când lumina e chiar în tine.
Floarea‑soarelui devine mai floare, mai luminoasă, lângă el și ea, cei care se iubesc. Transfer de energie. Lumina izvorăște din toate. Ei înfloresc. Floarea zâmbește. Se poate muta în pântecul femeii, să dea spre înflorire o viață nouă. Din iubire, desigur. Lumea din jur se încălzește, și ea, de la minunea iubirii. Să‑i tot admiri. Măcar să fii prezent la transformările acestea ale stării de îndrăgostire în iubire matură. Una din alta, una din alta, până se înțeleg unul cu altul fără cuvinte, doar din priviri, răsuflări, gesturi. Prezența florii‑soarelui se simte acolo ca o taină, numai de doi știută. În atemporalitate, odaia, casa, pădurea, universul întreg. Până la starea de maturitate a iubirii, dăruită doar unor aleși.
Pictorul Dumitru Bolboceanu descifrează într‑un alt fel formula iubirii. O transformă în culori, linii. Să ne fie mai pe înțeles. Fericiți cei care o deslușesc, că aceia vor rezista netulburați.
Floarea e floare albastră? Sau floare e tânăra fată? Sau mândra e floare cu pasărea măiastră în brațe? Frumoasa femeie e ca marea albastră, ca cerul, ca nemărginirea… Culoarea cicorii i‑a împrumutat neprihănire. Femeia își așteaptă bărbatul de la munci cu cicoare în ochi. Îi va turna apă în mâini să se spele de greutatea zilei, să se împrospăteze, apoi, pe un șervet alb‑albastru va așeza pâinea cea de toate zilele, bucățica lor comună, fărâmă cu fărâmă de trai, ușor și greu laolaltă. În aburi albaștri, tihna casei. În albastru vor înflori sărbătorile lor și, mai ales, bătrânețile.
„Albastră poveste, albastră răcoare, […] puține sunt flori cu mai mândre destine, cum zice plugarul cel bun despre tine, […] temeinic ți‑i rostul” (V. Roșca). Așa arată o floare după ce fecioara s‑a aplecat deasupra ei s‑o admire. Îi mai păstrează trăsăturile. Împreună cu pasărea albastră, ne poate induce în hipnoză. Gata, planăm prin cerul albastru!
