Trebuie să ne cunoaștem trecutul, dar nu să îl idolatrizăm
Dragoș Turea: „Adevăratul obstacol nu este Lenin din piatră”
Trecutul nu trebuie demolat pentru a fi uitat, ci înțeles pentru a nu mai fi repetat. Dar nici nu-l putem lăsa să ne împiedice să înaintăm către vremuri noi. Totuși, nu ne putem dezbrăca de trecut ca și cum acesta nici nu ar fi existat, nu îl putem insistent jupui de pe noi, căci răni adânci vor rămâne pe propria noastră piele.
Trecutul are rostul lui, fără el nu ne-am cunoaște viitorul. Dar, rămânând să ne trăim viața la timpul trecut, uităm să ne întoarcem ochii minții spre viitor. Și ne tot uităm în urmă, la un trecut care încă nu a trecut, care ne mai cheamă melancolic către el, care ne împiedică să înaintăm spre viitorul chemător. Da, trebuie să ne cunoaștem trecutul, dar nu să îl idolatrizăm. Căci venerându-l și punându-l pe loc de onoare, ne vom împiedica de aceleași pietre și nu vom mai putea merge spre viitor.
În această vară, în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania, TIFF 2026, ediția a șasea, la Chișinău, a avut loc premiera națională a filmului Pionul lui Lenin, realizat de Dragoș Turea. Este un film documentar hibrid, care pune multe întrebări și oferă la fel de multe răspunsuri.
Regizorul basarabean a ales să capteze viața actorului moldovean Sergiu Voloc, care este un personaj neobișnuit, contrastant și frapant. Fiind nevoit să își câștige pâinea reprofilându-se, Sergiu Voloc ajunge să lucreze într-un muzeu de istorie, în care revoluționarul rus, Vladimir Lenin, este pretutindeni. Dacă la început el are drept scop să atragă cât mai mulți vizitatori în împărăția lui Ilici, la un moment dat, își dă seama că nu ar fi trebuit să facă acest lucru, ba din contra, el trebuie să ajute societatea noastră să iasă din mrejele trecutului sovietic. Și atunci începe nebunia totală. Sergiu Voloc luptă înflăcărat, de unul singur, cu un trecut care a format generații, un trecut care astăzi ne doare, imprimat în mentalitatea întregului popor. Actorul își asumă drept obiectiv eliminarea simbolurilor monumentale dedicate lui Lenin din spațiul public al Republicii Moldova. Dar luptând singur, înțelege că nu poate smulge din rădăcini trecutul care a lăsat urme adânci pe teritoriul țării noastre nevinovate.
Pelicula cinematografică poartă un mesaj profund, axându-se pe ideea că o societate nu se eliberează de trecut atunci când îi dărâmă statuile, ci atunci când încetează să-i mai apere ideile. Și chiar dacă monumentul liderului bolșevic poate fi coborât de pe soclu, mult mai greu e să fie coborât din mințile oamenilor. Despre film, despre Lenin și despre dezrădăcinarea de trecutul sovietic am discutat cu regizorul filmului Pionul lui Lenin, Dragoș Turea. Ne-a oferit multe curiozități, atât de pe platoul de filmare, cât și din spatele acestuia.
_________________________________________________________________________________________________________
Ce te‑a inspirat să faci acest film?
Totul a pornit de la Sergiu Voloc și de la o situație care mi s-a părut aproape imposibil de inventat. Un actor foarte talentat, într-o cinematografie mică, în care nu sunt suficiente roluri, ajunge să facă reclame ca să supraviețuiască și este angajat la un muzeu cu o colecție uriașă de obiecte sovietice. Misiunea lui era simplă: să aducă 500 de vizitatori pe săptămână.
Doar că Sergiu nu este omul care să rămână mult timp în interiorul unei misiuni simple. Foarte repede, povestea muzeului s-a transformat în altceva și am început să urmărim un om care pornește aproape singur într-o luptă cu monumentele lui Lenin rămase prin Moldova. În acel moment am înțeles că avem un film. Nu atât despre Lenin, cât despre un om care încearcă să se lupte cu ceva mult mai mare decât el.
Câte zile au durat filmarile?
E greu să le reduc la un număr de zile, pentru că nu am filmat compact, ca la un film de ficțiune. Filmările s-au întins pe parcursul anilor 2023 și 2026 și reveneam la Sergiu de fiecare dată când realitatea deschidea o nouă direcție. Asta a fost și frumusețea, și dificultatea filmului: nu știam ce se va întâmpla peste o săptămână sau peste o lună. Uneori, pregăteam o filmare și nu se întâmpla nimic. Alteori, exact când credeam că povestea s-a oprit, Sergiu ne suna și tot filmul pornea din nou într-o direcție pe care nu o puteam anticipa.
Care au fost cele mai mari provocări de care te‑ai ciocnit în timpul realizării acestui proiect cinematografic?
Cea mai mare provocare a fost imprevizibilitatea. Cu Sergiu era foarte greu să știi unde se termină filmul și unde începe viața lui. El continua această poveste și atunci când camera nu era acolo.
Ca regizor, trebuia permanent să păstrez o distanță și, în același timp, să fiu suficient de aproape încât să înțeleg ce i se întâmplă. Uneori Voloc vede foarte limpede absurdul din jurul lui, iar alteori propria luptă începe să-l tragă tot mai adânc într-o obsesie. Pentru mine, provocarea nu a fost să controlez această realitate, ci să nu o stric încercând să o controlez.
Cum s‑a născut titlul acestui film?
Titlul a apărut din contradicția în care se găsește Sergiu. La început, el este literalmente pus să lucreze pentru un muzeu plin de Lenin, să-i aducă vizitatori, să promoveze o lume în care nu crede. Devine, într-un sens ironic, un pion al lui Lenin. Dar pe parcurs titlul capătă alte sensuri. În film, fiecare pare să fie pionul a ceva: al unei ideologii, al unei istorii, al familiei, al propriilor convingeri sau obsesii. Și treptat, începi să te întrebi cine mută de fapt piesele.
Cum a fost să lucrezi în calitate de regizor cu actorul Sergiu Voloc în rol principal?
Sergiu este un personaj extraordinar pentru un documentar tocmai pentru că nu poate fi controlat. Este actor, are un instinct extraordinar pentru cameră, dar în același timp are propria lui viață și propria agendă. De foarte multe ori aveam impresia că filmul nu îl conduce pe Sergiu, ci încearcă pur și simplu să țină pasul cu el.
O parte foarte importantă a colaborării noastre a devenit muzica. Sergiu a compus și a interpretat special pentru film cântece originale, iar ele au ajuns să funcționeze aproape ca jurnalul lui interior. Uneori, spune prin cântece lucruri pe care nu le spune nimănui direct. Muzica nu ilustrează filmul, ci ne permite să intrăm pentru câteva minute în lumea lui.
Ce semnifică un documentar hibrid?
Pentru mine nu este o etichetă sau o modă cinematografică. Este forma pe care ne-a impus-o realitatea pe care o filmam.
În Moldova există situații atât de contradictorii, încât, filmate pur și simplu, pot părea inventate. O țară care vorbește despre integrarea europeană și în care, în același timp, autorități locale reconstruiesc monumente ale lui Lenin. Un actor care promovează un muzeu sovietic și ajunge să lupte împotriva simbolurilor sovietice. Uneori, realitatea devine atât de absurdă, încât începe să semene cu ficțiunea.
Eu numesc acest spațiu „mitorealism”: momentul în care realitatea devine atât de contradictorie, încât începe să semene cu o legendă vie.
Cât din personaj este Sergiu Voloc și cât este construcŗie actoricească?
Totul este real. Sergiu Voloc nu joacă un personaj în film, este Sergiu Voloc. Situațiile, întâlnirile, conflictele, relația cu mama și misiunea pe care și-o asumă fac parte din viața lui reală.
Sigur că Sergiu este actor și are o prezență extraordinară în fața camerei, iar uneori realitatea din jurul lui devine atât de absurdă, încât ai impresia că privești o ficțiune. Dar tocmai acesta este paradoxul filmului: lucrurile care par cel mai greu de crezut sunt, de multe ori, cele care s-au întâmplat cu adevărat. Noi nu i-am construit un personaj. Am încercat doar să ținem pasul cu el.
Relația mamă–fiu în cadrul filmului a avut un rol important. Cum a fost să construiești această relație?
Relația cu mama lui Sergiu nu a fost ceva ce am decis de la început că trebuie „construit”. A crescut firesc în interiorul filmului și, la un moment dat, am înțeles că este una dintre liniile lui cele mai importante. Mama lui îl iubește, îl critică, se teme pentru el și încearcă permanent să-l readucă într-o realitate pe care ea o consideră normală. Sergiu, în schimb, pare să caute permanent ceva ce nu primește niciodată pe deplin: aprobarea ei.
Cu cât filmul înaintează, cu atât lupta cu Lenin începe să ascundă o poveste mult mai intimă. Uneori am senzația că Pionul lui Lenin începe ca un film despre Lenin și se termină ca un film despre mamă și fiu.
Premiera a avut loc la TIFF 2026. Cum a fost primit filmul de publicul de peste Prut?
Pentru mine, TIFF a fost primul moment în care am putut vedea filmul prin ochii publicului. Am avut două proiecții cu săli pline și discuții foarte vii după film. M-a surprins cât de repede publicul din România a înțeles nu doar contextul politic, ci, mai ales, personajul. Am observat ceva care se repetă de atunci: oamenii vin la un film despre Lenin și ies din sală vorbind despre Sergiu Voloc. Pentru mine, acesta este, probabil, cel mai important lucru care i se putea întâmpla filmului.
Cu ce impresii ai rămas după ce ai prezentat filmul publicului?
Cel mai interesant pentru mine este că filmul provoacă reacții foarte diferite. Oamenii pot avea poziții politice complet opuse și totuși ajung să râdă în aceleași momente sau să fie afectați de aceeași relație dintre Sergiu și mama lui.
Mi-am dat seama că, dincolo de toate discuțiile despre Lenin, Uniunea Europeană sau trecutul sovietic, publicul reacționează în primul rând la om. Și cred că acolo filmul își găsește adevărata miză.
În film, Sergiu pornește într‑o luptă aproape solitară cu monumentele lui Lenin și cu ceea ce reprezintă ele. Cum ai privit, ca regizor, această luptă?
Pentru mine, Sergiu este un fel de Don Quijote moldovenesc. Pleacă aproape singur la drum, convins că poate schimba ceva, încearcă să convingă oameni, bate la uși, caută sprijin și se lovește mereu de un mecanism mult mai mare decât el.
La început ai impresia că lupta lui este cu Lenin. Treptat, înțelegi că Lenin e doar partea vizibilă a unei lumi mult mai greu de schimbat: mentalități, nostalgii și reflexe care au supraviețuit sistemului care le-a creat. Aici apare și ceva tragic în personaj. Cu cât încearcă mai mult să schimbe lumea din jur, cu atât lupta începe să-l coste mai mult pe el însuși. Și, ca în Don Quijote, rămâne până la urmă întrebarea: Sergiu se luptă cu niște mori de vânt sau vede ceva ce ceilalți au învățat, pur și simplu, să nu mai vadă?
Crezi că merită să ne dezrădăcinăm de trecutul sovietic?
Nu cred că o societate se poate dezrădăcina de propriul trecut și nici nu cred că ar trebui să încerce să-l șteargă. Problema apare atunci când trecutul nu este înțeles și continuă să funcționeze în prezent sub forma nostalgiei, a miturilor sau a propagandei. Cred că trebuie să ne cunoaștem trecutul sovietic foarte bine, poate chiar mai bine decât îl cunoaștem astăzi. Dar una e să păstrezi memoria unei epoci și alta e să continui să-i venerezi simbolurile.
Crezi că e un impediment pentru integrarea europeană faptul că încă păstrăm pe teritoriul țării noastre democratice monumente ale lui Lenin?
Nu cred că o statuie, în sine, poate împiedica integrarea europeană a unei țări. Mult mai important este ce reprezintă ea pentru societatea care o păstrează. Un monument poate exista într-un muzeu și poate deveni istorie. Dar atunci când un monument al lui Lenin este încă îngrijit, apărat sau chiar reconstruit de autorități, întrebarea devine alta: ce anume continuăm să celebrăm prin el?
Poate că adevăratul obstacol nu este Lenin din piatră, ci Lenin care continuă să existe în mentalități. Iar pe acela nu îl poți demola cu un ciocan.
