O carte întotdeauna leagă literatura de viață. Ecourile se pot transpune în cele mai mici amănunte, iar oamenii ar putea să nu cunoască faptul că toate în lume lasă amprente. Cei care iubesc experiențele au ce povesti. Editura pentru Artă și Literatură, București 2025, prezintă cartea Noeminei Cîmpean, Ecouri lichide de avocado, versuri cu un impact emoțional despre densități memorialistice la diferite etaje. Pe alocuri ușor povestitoare, altele cu subiect psihanalitic, hipnotic, cu digerări treptate, dar cu explicații debordante, ajustează finaluri împăciuitoare, pline de maturitate și capabile să dezghioace cele mai ascunse traume (poate nu chiar traume), ambiguități, transformându‑le în perspective rezolvabile. Poezia ei te agață de parcă ar face terapie curată, cu fiecare, cu timpul, cu oamenii, cu tot ce este în jurul nostru:
„pietrele din rinichi mucegăiesc împreună
cu lucrurile din casă
devenim mai bătrâni îți spun dragul meu
ce sens are să adunăm cărți dacă ne e scârbă
de ele?
deschid cu entuziasm cutia primită de la
spital pietrele se deplasează pe fundul ei
în golul deschis de la un perete la celălalt
parfumul lor ascunde cantitatea vieții…”.
O carte plină de ecouri trăite de autoare, care evocă subiectul tatălui absent și al mamei, care și‑a ascuns sarcina timp de nouă luni de teamă să nu‑și ia toată rușinea lumii asupra ei. Simte cu delicatețe rădăcina problemei și construiește prin metaforă adevărul sincer și tăios:
„timp de 9 luni mama și‑a ascuns sarcina
probabil spera la un avort spontan în
grădina cu plante înalte agățătoare
sunt bara de plastic din dulap ce nu
suportă greutatea hainelor înșiruite…”;
„timp de 9 luni de zile mama și‑a ascuns
sarcina
crezând că vremea sorocului nu se va
împlini niciodată
ea nu va mai trebui să mă nască…”.
Sinceră și directă, înfruntă cu demnitate toată „autoreferențialitatea timpurilor actuale”.
Subiectul femural și apocaliptic abordat de autoare este boala soțului, cancerul, ce renaște în ea lupta pentru viață, sens, prin scobirea în hipnoza poetică a corelației dintre faptă și răsplată, prin „jumătăți de mamă, de tați, de inimi, de sâni…”, care duc la diagnostice netratate din subconștientul infantil. Imperfecțiunile vieții nu se ajustează, ele se subțiază: „când ai trecut prin cancer/ te‑am botezat leul meu cu gheare de fier”.
Andrei Zbârnea, redactorul acestei cărți, o expune într‑o formă ezoterică, numind‑o Arcane, asemenea cărților Tarot, care îi dă acestor poeme o conotație spirituală, magică, asemenea unor „epifanii literare”.
O altă recomandare vine de la Radu Vancu, autorul Caddish‑ului, cel care escaladează Paradisul prin romanul cu același nume, scoasă de editura Polirom, 2025. O ficțiune ce te îmbată cu realități euristice, te plimbă prin Sibiu, Cisnădioara, București, Făgăraș, Piatra Craiului, Cluj și alte poteci nesăbuite cu picioare de om și totodată te închide în cabina Naturalia, cu ecrane autoscopice unde poți avea întâlniri bimensuale cu Musk, cu îngeri hi‑tech (care aduc din cer un sens al viitorului.. aduc speranță) și cu doi prieteni virtuali: bătrânul Tetea și mica Teuța. Discuțiile despre „viitorul e o crimă” generează dezbateri în cabinetul virtual, „într‑o lume în care frumusețea e posibilă, nicio crimă nu e definitivă. Că, dacă frumusețea e posibilă, magia ei erotică va penetra orice sistem defensiv – și va destructura orice construcție ideologică – inclusiv pe cea a timpului”. Eroul paradisului este profesor universitar care ieșise dintr‑un divorț după un evantai de amantlâcuri, ultima fiind o doctorandă, el fiind un alcoolic, diabetic și hipertensiv. Cărțile îi aranjaseră visele în franceză și la Sibiu o întâlnește pe Camille, o profesoară și ea, proaspăt angajată la RFI, iubita pe care o va trece prin toate discurile secționale ale unor lumi improvizate, deoarece la scurt timp, când luptele pentru ea fuseseră câștigate, stupida pandemie de COVID a luat‑o mai întâi cu izoleta, apoi a murit pe patul de spital, arzând goală într‑o piață cu mii de cadavre (ipotetic vizual). Răvășit și sfârtecat de durerea insuportabilă a pierderii, o evocă în cabina Naturalia, provocând prietenii virtuali de a săpa în viscerele istoriei și a găsi răspunsuri la milioanele de ani care au lăsat atâtea goluri, cât ar putea răscoli terabyte‑ul de memorii, care e singura ce ar putea croniciza evenimentele.
Radu Vancu explorează stări prin dialogul tridimensional între virtualitate, realitate și istorie, creând imagini din care te scoți bucăți, dar care lasă inima să‑ți bată cu secunde sfârtecate. Până la urmă, dragostea urcă eroul în eșaloanele viitorului, iar cititorul îl urmează, văzând cum își clădește drumul spre paradisuri experimentale.
Lectura alcătuiește anduranțe în fața provocărilor zilnice, iar cititorul poate doar să urmeze cu ușurință toate povețele recomandate. Aveți grijă, lectura nu omoară pe nimeni.
