Ea merge înainte pe drumul istoriei române ca și când casa Marulei de dincolo de uitare continuă a spune povești nu numai pentru turiștii cititori ai Scheilor, ci pentru însuși Dumnezeu, care stă și privește cum narațiunea Simonei Antonescu își umflă pânzele și ne transportă departe în timpul lor, tot mai departe de al nostru, când sensul societății era mai aproape de sacru, de cuvântul dat și respectat, dar și de fapta eroică, tot un fel de paternitate și maternitate față de neam și origini, Domnul țării sau familie (mamă, tată, moșică, moș, copii în viață sau nu).
Coborârea în cetate sună aproape a descălecat, chiar dacă cetatea este locuită de comunități de seamă cu drepturi. Faptul de a o cuceri la modul inteligent de către juni pentru o izbândă anume în numele domnitorului Mihai Viteazul face ca legenda să rămână întreagă până azi. După aceea, Simona Antonescu vine ca un scriitor contemporan de roman istoric pe filiera rezervată unor puține și mari nume, parțial ca o continuare a acestei tradiții, parțial cu simț inovator în ceea ce privește descoperirea adevărului istoric. La granița dintre literatură și istorie, scriitoarea nu doar folosește date cercetate, ci se oprește asupra aparatului lingvistic și a culturii acelor vremuri. Suntem deja obișnuiți cu tehnica sa cinematografică de inserție a noastră, a cititorilor, în realitățile unei epoci, când prin zoom in trezindu-ne obraz în obraz cu personajele, când purtați de departe și totuși prezenți și noi în luptele manualelor sau tratatelor de istorie. A fi cititor începe să fie o meserie pe care Simona Antonescu o predă involuntar și nu putem decât să îi mulțumim pentru că ne pune înainte o literatură obligatorie prin ceea ce transmite : istorie, limbă, cultură și civilizație românească. Suntem favorizați prin scriitura sa să putem fi realmente la zi ca societate printr-un material actualizat care totuși înmagazinează un trecut important, iar a scrie ficțiune istorică nu înseamnă a flutura niște cuvinte dintr-un fond vechi de limbă, ci a potrivi mentalitatea lui ieri pe percepția lui azi. Firul roșu al romanului este tocmai această sincronizare trecut–prezent, dincolo de clișeele istorice propagate ca un automatism, logica de viețuire și de război se dezvăluie și se simte după cum și romanul Chiajna în casa Mușatinilor întregește acest tablou.
Dacă în romanele sale precedente suntem plimbați prin Principate, de această dată Transilvania ni se descoperă într-un moment-cheie al istoriei comune. Pricepută în a descrie luptele, cu un dinamism acerb și curgător, vocabularul și stilul romanului par de o îngemănare perfectă, autoarea mânuind spada ficțiunii istorice cu iscusință. Roman de identitate istorică, Coborârea în cetate împarte pe căprării raporturile din societatea junilor cu exteriorul, de la sașii din cetate până la cetățile leșești de la mare depărtare, unde frații Gruia, Neacșu și Grama poposesc în misiunile lor de negustori și exploratores. Latura masculină a curajului dobândit în luptă, a bărbăției dovedite ca tânăr sau bătrân în încercări, trecerea probei procuțului este corelată cu femininul social prezent prin sfatul babelor de la moară, incursiunile Zadei în pădure sau ieșirea fetelor la râu. Moșica este un personaj-cheie în devenirea lui Gruia, astfel că romanul istoric e dublat de un roman mitologic, în subsidiar intrăm în contact cu tematici ale literaturii orale, cu fantasticul de după ficțiune, dar și cu parapsihologicul rural. Decizia autoarei de a încorpora cât mai multe cuvinte din graiul locului și al vremii este o provocare pentru cititor, dar și o excelare pentru autor, tabla de cuvinte de la finalul cărții însumând expresiile ce au nevoie de explicitare.
Din punct de vedere sociologic, romanul aduce în discuție conviețuirea unor etnii și dispunerea unor ranguri sociale, posibilitățile după care se rânduia viața în cetatea Brașovului și în afara ei. Cutumele de căsătorie, tabuurile, imposibilitatea de a da curs îndrăgostirii între reprezentanți ai unor culturi diferite nici la prima, nici la a doua generație, riturile de trecere și probele de maturitate, simbolismul plantelor și comunicarea cu cei adormiți reprezintă starea comunității românești din Șchei la început de secol XVII.
„Bursuc se opri în fața lui Johann într-o dungă, cu umărul către el și un picior în față, ca luptătorii înainte de a scoate sabia din teacă. Abia atunci îl observă Johann, și întâiul gest fu să ridice mâna și să-și împingă nevasta la spatele lui.
– Strunește-ți feciorul, foatere, ultima oară îți mai zic! suflă Bursuc cuvintele cu puterea unor foale printre dinții încleștați. Păzește-l să nu se mai uite la fata mea, că-i bai mare altfel, să știi!”
Poveștile personale pe care se țese narațiunea încheagă în jurul intrigii, al acelui plot englezesc de-al lui Tracy Chevalier, o poveste demnă de o ecranizare, pentru că surprinde culoarea unei epoci, gustul, sunetul, emoția ca o hartă pe care înaintează individual sau colectiv personajele. Contrastele, de la piața din cetate sau târgul cu diversitatea breslelor ce dau nume de ulițe până la diferența costumelor și aparițiilor, ocupă un rol strategic în alcătuirea romanului.
„Ana, Dămiana și Păuna se strecurară printre mâncători de foc, înghițitori de săbii, măscărici și scamatori, până când ajunseră la tarabele cu turtă dulce ale săsoaicelor și la cele cu lipscăniile aduse din Leipzig, unde se încrucișau Drumul Mătăsii, Drumul Tămâii și al Mirodeniilor. La bâlciurile de peste an ajungeau în Brașov mărfuri purtate pe spinările cămilelor, prin colbul deșerturilor arabe ori aduse în calele întunecate ale corăbiilor care ancorau în apele înghețate ale Ligii Hanseatice. Miresmele tainice ale caravanelor și umbrele răcoroase ale caravanseraiurilor pluteau ca luminile pe comori pe deasupra tarabelor, fermecând sufletele fetelor, deopotrivă românce din Șchei, săsoaice din cetate, brănence, unguroaice de la Șumuleu sau oltence de peste munți.”
Diferențele în alcătuirea cuplurilor, în percepția observatorilor prezenți la devenirea junilor sau la desfășurarea atacului devin ele însele o luptă în sine. Decorul narativ devine un instrument de luptă purtat mai la stânga, mai la dreapta, camuflat sau arborat în văzduh ca un prapur. Stilul romanului urmează așa-dar simbolic asediul cetății Brașovului printr-o suită a cuvintelor, o sonoritate palpabilă. Pasaje întregi reprezintă gândiri și mentalități diferite. Simona Antonescu coboară cu fiecare personaj în profunzimea minții și sufletului reprezentat printr-un efort voit de a diferenția identitățile și a nu crea o masă amorfă, fără glas. Tocmai din diferențierea și expresia acelor personaje deducem figura lui Vodă Mihai, din felul în care i se adresează Neacșu sau Grama, mai mult decât din vorba proprie cu care autoarea îl învestește sumar. Ceea ce autoarea urmărește cu precădere este crearea unei supravoci, a personajului-conștiință, a stării de care sunt cuprinși junii și comunitatea din care fac parte fără a strica alcătuirea distinctivă a fiecăruia. Cronica astfel scrisă devine o incursiune arheologică în cultura de demult, a unor vremuri pe care le întâlnim în povești sau nume de străzi, mult distanțate de scopul vieții actuale.
Când în Europa rezistența împotriva extinderii otomane cerea o dinamică în sincron a statelor vecine, Mihai Viteazul, cel născut la Constantinopol din acea Teodora ce încheie romanul Chaijnei, este chemat de Liga Sfântă la acțiune la nivelul Principatelor. Prin suma de situații politice întrunite în Moldova, Țară Românească și Transilvania, domnitorul întruchipează soluția momentului pentru rezistență antiotomană. Efortul comun susținut de statele europene se înscrie pe o filieră istorică și spirituală nedizolvată de conflictele politice europene de ridicare și retragere a conducătorilor sau de relativitate a hotarelor comunităților religioase. Astfel, personajul principal, Mihai, rămâne la nivelul proiecției legendare prin zugrăvit prin prisma personajelor suport.
Politicul și istoricul își dau mâna în romanul Simonei Antonescu, acesta fiind un preambul la descoperirea unui adevăr istoric dincolo de sumara Unire de la 1600, tot mai dezbrăcată cu timpul de argumentele logice ale stării de fapt și lăsată în cămașa de noapte a unui ideal nobil, dar neputincios până la noi ape istorice prielnice. De aceea, romanul istoric este solid în alcătuirea sa și nu cade în oglinda apei narcisice întinsă de zugrăvirea epocii. El este construit pe piloni ai documentării și restituirii adevărului istoric al unei uniri eminamente militare, înaintea oricăror argumente idealiste. Pragmatismul cu care autoarea își construiește demersul literar poate fi ușor etichetat drept o scriere excelentă, dar dincolo de aceasta avem de a face cu un roman al simțului istoric bun implantat într-o operă actualizată.
