Afirmația noastră că totul este înțelegere are un corelat extrem de provocator în teza echilibrului: a avea înțelegere înseamnă a avea echilibru. Cu alte cuvinte, membranele înțelegerii presupun existența unui fel de membrane ale echilibrului, ca și cum omul ar fi, în sens principal, dezechilibrat, astfel să fie nevoie să se adauge un fel de ingredient secret pentru a deveni înțelegător și echilibrat, adică înțelept.
Aceasta ar fi la prima impresie, adică ceea ce sare în ochi imediat ce se pune problema. Dar, la o privire mai atentă, mai în detaliul lucrurilor, se constată uriașa provocare generată de echilibru: echilibrul nu este un termen absolut, ci relativ, adică avem nevoie de ceva și altceva, astfel încât echilibrul să fie o stare de atins între două lucruri, două fenomene, două comportamente.
Să luăm un exemplu. Spunem despre un om că este curajos atunci când, de exemplu, sare în apă ca să salveze de la înec un animal. În altă situație posibilă, dacă ar sta pasiv, privind tragedia, cineva l-ar putea cataloga drept laș, pentru că nu a încercat, deși ar fi putut, să salveze bietul animal.
La fel, despre un om care își ajută semenii spunem că este generos atunci când face cadouri. Faptele caritabile ale unor oameni bogați pot fi incluse aici, în special atunci când se fac complet dezinteresat și nu în public (ori cu televiziunile de față). În schimb, acei oameni bogați care au o grijă exagerată pentru starea lor și nu fac niciun fel de donații pot fi considerați zgârciți.
Avem aici două exemple de virtuți – curajul și generozitatea – și două erori de comportament, date de două situații de deficit: lipsa de echilibru cu privire la curaj va da lașitatea, iar lipsa de echilibru cu privire la generozitate va conduce la zgârcenie. Aceste două situații sunt deci dezechilibrate printr-o lipsă cu privire la virtutea curajului și virtutea generozității. Nu cumva înseamnă că vom avea și un exces drept dezechilibru?
Ce ar însemna excesul pentru curaj? În primul rând, un exces de curaj nu are, cel puțin în limba noastră, un termen potrivit, ci este catalogat drept curaj nebunesc, inconștiență sau altceva din această zonă. Menținând exemplul anterior, un exces de curaj ar fi să sari în apă fără a ști să înoți. Este o situație în care, mai ales dacă apa e mare, rece sau cu valuri mari, ai putea să îți pierzi viața. Acest curaj nebunesc ar însemna o părăsire a echilibrului pentru un comportament exagerat de temerar, de curaj nebunesc ce poate duce la pierderea vieții.
În cazul virtuții generozității, dacă zgârcenia este dezechilibrul în jos, în minus, a fi risipitor este un dezechilibru în exces, căci ar însemna un exces vicios de generozitate. Există riscul, de exemplu, de a te ruina prin cadourile exagerate pe care le faci, astfel încât să îți pui familia în pericol prin această generozitate exagerată.
Cele două situații descrise dau seama de interesantul joc dintre membranele înțelegerii și membranele echilibrului – este ca și cum ar exista o corespondență între ele: existența membranelor înțelegerii presupune existența membranelor echilibrului, câtă vreme a fi înțelegător înseamnă a fi echilibrat.
Revin acum la punctul de plecare. Am spus că pentru a vedea noțiunea de echilibru am avea nevoie de alte două elemente, de ceva și altceva, astfel încât omul pare să fie eminamente lipsit de echilibru. Problema e următoarea: este echilibrul înnăscut sau se poate învăța? Ne naștem înțelegători și echilibrați sau, dimpotrivă, cu deficit de înțelegere și echilibru?
Nu vreau să intru în detaliile confruntărilor de la începutul și mijlocul secolului XX cu privire la disputa înnăscut–dobândit, așadar o discuție pe considerente științifice, ci voi spune numai câteva cuvinte dintr-o perspectivă general filosofică. Înclin să cred că avem, ca ființe umane, un echilibru incipient, general, de înțelegere și echilibru, dar acesta trebuie mereu să fie exersat în viața de zi cu zi. Dezechilibre pot exista mereu – de exemplu, adolescența este o vârstă a dezechilibrului, sau, în general spus, a lipsei de echilibru; este deci nevoie ca elevii, studenții, tinerii, în general, să învețe să practice echilibrul tocmai pentru a putea naviga pe apele tulburi ale vieții proprii secolului XXI.
Să reamintesc acum cele două abordări din acest domeniu. După Rousseau, omul este bun de la natură, câtă vreme se naște bun și plin de compasiune. Din păcate, el este viciat, stricat de societate, căci se introduce inegalitatea, lăcomia, proprietatea etc., astfel încât, adesea, bunătatea se pierde, deci societatea este cauza principală a răutății. După Hobbes, în schimb, omul se naște rău de la natură, pentru că are nevoie să lupte mereu pentru existență.
Vedem cum dezechilibrul pare să fie peste tot în jurul nostru. Cum ar putea omul să nu fie dezechilibrat, câtă vreme sursele dezechilibrului sunt peste tot în jurul nostru?
Aș introduce aici două idei. În primul rând, Declarația universală a drepturilor omului (adoptată de ONU în 1948) introduce o clară egalitate între toți oamenii; oamenii se nasc liberi și egali – desigur că se are în vedere egalitatea în drepturi în fața legilor. A doua idee este că, deși Declarația nu statuează nimic cu privire la bunătate, nu înseamnă că omul ar fi rău de la natură, în speță dezechilibrat și neînțelegător. Lumea noastră, după Leibniz, este cea mai bună dintre toate lumile posibile, deci condițiile exterioare sunt asigurate pe deplin. Mai rămâne doar să conștientizăm nevoia de echilibru, să o acceptăm și să începem să o exersăm. Zi de zi.
