Citesc azi pe Facebook un mesaj egal cu un strigăt de disperare al unui cititor de meserie: „Am citit o carte și acum regret. Puteam să bat covoarele, să sap via cuiva, să conduc până la Ploiești și‑napoi, mă‑nțelegi, să fac ceva util. Simt că mi‑am trădat timpul, că mi‑am irosit viața, că prostul sunt eu”. Așadar, în relațiile cărților cu cititorii se mai întâmplă și așa cazuri. Coabitare chinuitoare (nici măcar forțată) în loc de un divorț civilizat. Bine, să admitem că aici era o carte care nu se plia pe sufletul cititorului, care nu și‑l dorea (de la Barthes citire: „Textul pe care‑l scrieți trebuie să‑mi dea dovada că mă dorește”), care nu consuna cu starea lui. Dar, oricum, nu era o carte cu care merita să‑ți consumi timpul.
De fapt însă, voiam să încep cu un feedback pe invers, adică, pe dublu invers, cum ar veni: am constatat, cu satisfacția omului care nu muncește degeaba, că rubrica ce își propune să rupă rândurile betonate ale mainstreamului are cititori. Are impact. Acesta se manifestă fie prin mesaje directe, discrete sau publice, prin comentarii și întrebări, adresate autorului prin intermediul rețelelor; fie prin replici tranșante (reclamații, riposte, revolte, fără deosebire, de vreme ce ele construiesc impactul direct al rubricii); fie prin diverse ghionturi, mai fățișe sau mai voalate. Spun asta cu oarecare satisfacție, deoarece, vorbind de cărțile/textele proaste, am uitat să adaug un amănunt: mai triste (mult mai triste!) decât cărțile/textele proaste sunt cărțile/textele pe care nu le citește nimeni (decât, poate, cercul intim de cititori, dintr‑un soi de obligație de serviciu, dintr‑un fel de solidaritate cu ai noștri).
În cazul rubricii noastre, lucrurile evoluează într‑un trend optimist: chiar dacă deranjează uneori, chiar dacă – cel puțin – scoate lumea din inerția pasivă a zonei de confort, rubrica și temele ei nu pot fi trecute atât de ușor cu vederea. Marele adevăr, care nu poate fi pus la îndoială, este secretul că există (și) cărți proaste. Și tocmai asta trebuie să ne pună în gardă: prea scump e timpul cititorului (adică timpul nostru, al tuturor) ca să‑l pierdem cu nimicuri. De „timpul scriitorului” nu trebuie să ne batem capul: el își asumă acest consum de vreme și energie. Nu‑l obligă nimeni. E mai grav când el atentează la timpul nostru. Vedeți cazul descris la începutul acestui text, cu disperarea cititorului dezamăgit în așteptări.
Aș putea să spun că – uneori – criticul scrie, și el, dintr‑un soi de disperare. A citit o carte, s‑a dezamăgit profund și vrea să‑i avertizeze și pe alții: fiți atenți, e un fake! În general, criticul pornește la drum plin de speranțe, el vrea să explice un fenomen particular (un text concret) proiectat pe unul mai larg (o epocă istorică sau literară, un curent, o școală). Despre mecanismul intern al vocii critice, despre cum funcționează acest aparat de măsurare a tensiunii arteriale a operei voiam să vă spun simplu. Mai simplu decât toate teoriile lumii. Eram zilele astea într‑un fel de polemică (ei, zic și eu, polemică, de fapt, un fel de răbufnire în sine, că n‑am cui să‑mi strig revolta) cu teoreticienii Școlii critice de la Geneva. Recenzam o carte. „Polemizam” deci. Ca și cum. Fiind sigur că eu am dreptate. Și mă prindeam la gândul că îmi aplaud tot mai des oponentul (fără să‑i dau dreptate!). E o obișnuință mai veche. M‑am obișnuit să fiu atent la orice observație, fie și în dezacord total cu princiiile mele. Se explică simplu: când ești atent, chiar și cele mai răutăcioase observații ale oponentului îți pot prinde bine la ceva. Dar mai întâi, să spun cu ce nu sunt de acord: pentru Marcel Raymond, de exemplu, inima operei este experiența de viață a autorului, pe când pentru mine autorul contează numai dacă m‑a convins opera, dacă m‑a convins talentul scriitorului. Specialitatea mea sunt performanțele lui, nu biografia lui. Eu îl deduc din operă, pe când Școala de la Geneva deduce sensul operei din experiența autorului.
În fine, cu ce eram de acord? Distinșii critici de la Geneva vorbesc despre identificarea lectorului/criticului cu universul operei citite/recenzate. Și înțeleg că tocmai asta fac și eu: empatizez până la disoluție cu opera și cu autorul, intru în lumea lui (în lumea creată de el), mă identific cu acest univers. Cred fără rest în minciuna acestei ficțiuni, altfel nu are haz nicio poveste, e un secret al confreriei discrete dintre autorul și cititorul dintotdeauna. Îl accepți pe autor fără rest în anturajul tău, îl iei în familie. Și iată că aici, pe terenul identificării complete (când îi devii, prin lectură, coautor), niște lucruri încep – recte: pot să înceapă – să te deranjeze. Să te enerveze. Când se adună masa critică, începi să te revolți: cum poți să‑mi faci una ca asta? Cum poți să spui asta? Cum poți să deformezi și să înșeli chiar lumea pe care ai creat‑o? Ne faci de rușine confreria! Ne trădezi! Cum putem să ieșim în lume cu asta? Nu doar TE faci de râs, NE faci de râs! Aceste detalii (sau pasaje mai mari) dizgrațioase, impuritățile care fac nepopulabil universul creat, lipsa măsurii și a gustului, incapacitatea de a ține linia orizontului a acestei nave, cu care autorul îți propune să călătorești prin universurile sale, toate aceste defecțiuni fac mecanismul nefuncțional, și atunci nava narativă sau poetică deraiază. Îți dai seama că puteai să faci ceva util în loc să consumi timpul prețios cu o cacealma.
Și acum, dacă ești în dilemă, ce te faci: le spui prietenilor să nu piardă timpul cu această minciună? Sau taci, delicat, corect, solidar, mai și bâlbâind niște complimente autorului?
