„Un scriitor nu seamănă cu nimic mai mult decât cu un copil înfricoșat care-și spune lui însuși o poveste, ca să adoarmă.”
(Mircea Cărtărescu, Jurnal)
Mă întreb și eu, de la o vreme, ce rost mai are să scrii. Pentru ce umbli cu născociri frivole – ori din contră, la ce să mai copiezi concretul – când asta, e drept, îți prilejuiește o bucurie egoistă de moment, dar nu-ți aduce nici armonie în familie, nici bani, nici glorie (despre cea postumă, care ține două-trei zile, când moare omul, mai bine să nu vorbim)?… Deocamdată, n-am găsit un răspuns elocvent pentru mine.
Nu știu dacă o fi tocmai așa, însă eu cred că Anatol Moraru scrie, de fapt, pentru a răzbuna soarta unor oameni a căror biografie o cunoaște în detalii, cu ce-a fost și ce-ar fi putut să fie. Așa că le expune, cu răbdare și înțelegere de psiholog care „lucrează cu materialul clientului”, atât împlinirile, cât și eșecurile, frustrările, și nu ca să-i judece, dar pentru că – au semnalat-o și alții! – e un prozator ce trăiește întotdeauna plăcerea povestirii. Chiar și atunci când scrie la persoana I și poți să pui pariu că vorbește despre sine, nu pare supărat pe providență. Deși admite că „Dumnezeu nu întotdeauna e bun, drept și milostiv” (Zbor strâmb), păstrează totuși credința că orice destin e un parcurs trasat după niște „notițe ale Divinității” spre un deznodământ „cunoscut doar de ceruri” (Sic transit…), pe care nu ne este îngăduit vreodată să-l ghicim. De asta, probabil, și finalurile sunt întotdeauna imprevizibile, lucru care sigur place.
Maria Șleahtițchi remarcă, pe bună dreptate, „scrisul dens, plin de înțelesuri” ce „include premeditat cititorul în ecuația narativă, iar acesta recreează istoriile în pânze mult mai ample decât parametrii minimaliști ai textului ca atare”. Într-adevăr, nuvelele lui Anatol Moraru sunt precum vesta unui jurnalist de război – cu multe buzunare, în care găsești câte o situație ce poate fi desfășurată pe câteva pagini. Asistenta medicală Claudia Ivanovna, „care cunoscuse în viața ei vreo șase miniștri, precum și mulți alți bărbați respectabili”, și-a dorit să facă dragoste cu VIP de când l-a văzut pentru prima dată și ani buni a tot așteptat ocazia; procurorul-adjunct Sergiu Strungaru își dă demisia după ce i se aduc acuzații grave la o emisiune de impact, dar nu asta îi grăbește sfârșitul; Marec și Ligia iau în credit un apartament pe care l-a cumpărat și o familie plecată în America; iar directorul fabricii avicole, Mihai Sudureac, moare în condiții suspecte, după ce și-a vărsat supărarea vorbind la telefon cu șeful Departamentului Proprietate Municipală și Relații Funciare, Cornel Ghimpu (alias „Cactus”), de la Bălți. De altfel, sunt de reținut în această carte finalurile ca o ușă deschisă spre alte povești, or, Anatol Moraru nu este un narator justițiar ce nu se lasă până „nu rezolvă” până la capăt orice situație, încheind la toți nasturii (inclusiv cei de la buzunare) fiecare „vestă de jurnalist de război” – paisprezece la număr, de această dată.
Foarte potrivit mi se pare mottoul din Nicolae Esinencu, pentru că, de regulă (e și despre mine, păcatele mele), dăm citate din autori și gânditori din afară, de parcă n-am avea minți și talente de la care să mai „împrumutăm” câte-o idee bună, dintr-o operă revărsată pe mii de pagini alese. Citatul din Moș Găbjilă filosoful este o cheie de lectură a volumului, dar înseamnă, într-o anumită măsură, și o continuare a modelului Esinencu – farmazonul „Uniunii” de la Chișinău – , în scrisul său ironic, cu personaje foarte colorate prin vorba și portul lor. Cizmarul Ștefan Cugal, acest „Kant” al zilelor noastre, pe care agravarea unor probleme de sănătate îl plasează sub atenta supraveghere a nevestei, devine, prin prezența sa în absență, elementul principal al povestirii, în jurul căruia gravitează toată atenția (adică simpatia) autorului. În fond, Kant în vacanță e despre cât de plictisitoare poate fi existența noastră, fără plăcerea cu care încercăm uneori s-o înțelegem și să ne-o imaginăm altfel. Or, „filosoful de ocazie” este o figură în care cred că ne recunoaștem cu toții, în anumite momente, de care mai apoi ne este „oleacă rușine”, vorba profesorului A.M.
Anatol Moraru este foarte indulgent cu personajele sale, dar nu le dădăcește, nu e un autor „mămos”, ci le lasă în voie, să-și expună trăirile și să-și urmeze serpentinele destinului. De multe ori, protagoniști ai povestirilor sale sunt tocmai oameni care, într-un fel sau altul, și-au ratat viața (pentru că steaua lor, într-un moment, le-a întors spatele), și astfel domnia sa reușește să dea o diagnoză punctuală a societății noastre, marcată de migrație, instabilitate și continue căutări (nu doar ale bunăstării, fericirii, bunei înțelegeri etc., ci și ale unor repere). Iar situațiile care îl/ ne depășesc, Anatol Moraru le tratează cu umor.
Încă de la volumul Nou tratat de igienă (apărut în 2002, la editura Gunivas), Iulian Ciocan observa că „miza lui Anatol Moraru este (auto)ironia”, ce constituie mărci stilistice ale prozei sale. Așa că ar fi de sesizat și în acest volum duhul unor expresii care pe mine, unul, mă fac să năpârlesc de invidie (să se mai îndoiască cineva acum de talentul poetic al lui A.M.): colectivul Oficiului poștal nr. 3 din Centru „e constituit din femei care mai țin minte hulubii de poștă”; „La fără cinci minute, din anticameră a ieșit secretara, o tipă pentru care aș fi vândut draga noastră primărie cu tot cu securiy, ca să rămânem singuri în mijlocul unui lan de grâu în pârg”; Mădălina se uită la Gigel „ca la un desen de pe tapete”, iar la cartea pe care acesta i-o oferă în dar „ca la un parfum pentru social-vulnerabili”; la intrarea în spitalul municipal, profesorul Virgiliu Pulbere „arăta ca un paradis în destrămare”; Milana are, într-un moment, „o față de mort proaspăt”; văzându-și fiica pe patul de spital, tatăl grijuliu se face „alb la față ca zăpada morților”; după ce a văzut-o mahalaua cum a măturat ograda și a aruncat gunoiul sub gard, vecina Eleonora o să se mărite „când s-a duce porcul singur la teatru”; „o cucoană bine”, căreia cizmarul nea Ștefan îi aduce, ca unei Cenușărese, pantofii reparați acasă, l-a întâmpinat pe bine-venitul oaspete „într-un capot transparent, precum deciziile parlamentului”; „Acum, dacă tot am nimerit ca pescărușul în elice, va trebui să mă implic”, căci, „Doamne, cum vin nenorocirile ca grindina peste grădinile de zarzavaturi” etc.
Pline de poezie sunt și titlurile nuvelelor: Ieșirea din lumină, Zbor strâmb, Izvorâtorul de agheasmă, Un priveghi compromis, ca și cel „din pașaportul” cărții – Kant în vacanță.
Dar dincolo de toate, proza lui Anatol Moraru este o dovadă că în jurul nostru se întâmplă atâta literatură, că ne provoacă, pe lângă toate, să parcurgem încă o dată viața noastră ca pe o poveste ce ne invită la speculații (în dialog, la un vin bun) și pe care ne-o dorim să fie cu happy-end.
