Viitorul treptat se fărâmițează. Se scurge în nicăieri. Nimic nu mai rămâne în așteptarea lui decât cioburile părerilor de rău. Zgârii trecutul ca să iasă din el sucul încă viu. Dar tot ce-am trăit cândva, ce-am râvnit, ce-am îndrăgit… de mult s-a veștejit.
Am pus peste trecutul meu țărână și crengi de iasomie și nu cred să-mi mai vină, de-acuma, nici în vis. L-am lăsat în urma mea, m-am ascuns în coșciugul tăcerii și nimic nu mă mai face să ies din el.
Memoria mi se-ncolăcește în jurul cordului. O las acolo, să mă-ncălzească în zilele reci ale vieții. Nu am de gând s-o smulg dintre coastele mele.
La doruri demult mi s-au pus noduri. Acestea nu mai sângerează, nu mai lăcrimează. Ele s-au uscat și stau întemnițate în colțul putregăios al sufletului meu.
Doar tăcerea a rămas să se plimbe prin mine. Cu lumânarea aprinsă, ea caută disperată unde s-a ascuns viitorul meu. Și chiar de nu cuvântează și nu răcnește, aceasta nu înseamnă că nu am obosit de prezența ei. Ea mi-a lăsat în preajma-mi un amalgam de gânduri îmbrăcate-n mătăsuri. Aceste gânduri nesfârșite îmi rod somnul, îmi rod și nesomnul, dar nu se schimbă nimic.
N-am mai scris la mașina mea de scris de-un car de ani. Gândurile acestea nu dau roade, nu se dezghioacă-n poezii, se încâlcesc între ele ca niște plete lungi și nearanjate. Nu am cum să le descurc, și poate că de-aceea nu le lipesc de rime. Se pare că și cuvintele stau spânzurate înăuntru-mi, căci de la o vreme nu mă mai topesc în cuvinte. Sau… poate că-i un blestem că nu mai pot scrie? Parcă mai ieri mă descompuneam în cuvinte trăind în mine scânteieri luminoase, de parcă în adâncul inimii mele se electrocutau toate stările, provocând erupții de idei. Scriam zilen-tregi, nopți întregi, anotimpuri în șir… Astăzi cuvintele tac, toate au fost scurse din mine și doar liniștea aspră îmi mai inundă gândirea.
Toate nopțile de vară, pe care atât de mult le-am așteptat, se scurg în nicăieri. Mi-am scos de pe funie insomnia și vreau să o îmbrac pe trupul gol. Dar ce folos… A apus în mine cuvântul…
Deși a murit în mine totul, iar timpul, cu ghearele lui de vultur, mi-a furat toate nădejdile, totuși… prin mine încă mai bântuie iluziile, încă sper că voi trăi acele amintiri din viitor pe care le-am creat la mine-n cap.
Dar până atunci, tot ce-mi mai rămâne e să mă scald în savoarea tăcerii, în mijlocul verii, în cămăruța mea.
