(fragment dintr-un roman în lucru)
De câte ori începeam o discuție cu Andrei pe tema celor întâmplate atunci, îl simțeam cum se repliază, cum devine brusc altcineva. Răspunsurile lui erau exasperant de exacte, ca și cum ar fi răspuns la un interogatoriu. Când i-am reproșat-o, mi-a aruncat sec, păi și, nu asta e?
Odată, la finalul unei discuții care ne lăsase pe amândoi sleiți, mi-a spus: poate n-ar mai trebui să te întorci atâta în trecut, dacă nici măcar nu știi ce cauți. M-au izbit cuvintele lui, mi se păruse tot timpul că știam exact, cu o precizie care mă ținea trează nopțile. L-am confruntat, deși de obicei ăsta era punctul în care abandonam, în care oboseam, granița de netrecut dintre noi, limita apropierii noastre. Ce voiam să știu? Ce se întâmplase cu Dumitru, fusese victima unui accident, a unei crime, și dacă așa stăteau lucrurile, care fusese mobilul? Unul politic, un secret pe care nu voiau să-l mai știe altcineva, îl bănuiseră de sabotaj economic? Nu mai era de încredere? Sau fusese ceva personal, și aici de obicei ne opream, pentru că brusc i se încorda tot corpul, ca atunci, sus, pe trambulina de la 23 august. În ultima vreme începusem să-l visez pe Serioja, așa cum era în timpul vieții, în costumul lui de blugi albaștri, cu brățara masivă pe încheietură, cu gestul lui reflex, prin care își arunca brusc părul pe spate, ca un adolescent, deși era om în toată firea. Andrei avea părul scurt, se tundea aproape la zero, deși de mai multe ori îl rugasem să și-l lase să crească, să văd dacă îi mai cădea în inele pe lângă urechi, ca atunci, demult.
Dumitru aducea din când în când acasă lentile de diferite mărimi și forme. Îl pasionaseră mereu lupele, cele care măreau sau micșorau obiectele, realitatea din jur. Aveau mici imperfecțiuni, unele care scăpau privirii mele nepregătite să disting punctul invizibil de unde avea să se întindă mai departe fisura care vulnerabiliza sticla bombată. De acolo, de la firul de păianjen care traversa deșertul transparent al sticlei, care se umplea imediat de substanța obiectului așezat dedesubt, începea totul. Eu nu-l vedeam niciodată cu ochiul liber, și atunci el așeza o lupă mai puternică peste lupa fisurată și-mi arăta cât de înșelătoare putea fi chiar și realitatea aia transparentă, unde totul părea atât de clar, de greu de ascuns. Ne uitam de multe ori mai mult la apele sticlei, la felul cum se potriveau ele așa încât să ofere o imagine identică celei originale, dar mai mare, mai clară, ca și cum, prin intermediul lor, aveam acces la o altă realitate, mult mai aproape de lumea obiectului mărit, care altfel ni s-ar fi refuzat. Ne jucam cu perspectivele până oboseam, priveam prin lentilă tot ce întâlneam prin casă și ne trezea interesul, ochiul păpușii mele preferate, cu irisul ei de plastic care se dovedea dintr-odată spectaculos, cu straturi de profunzime pe care până atunci nici nu le bănuiam, diferite structuri, de țesături, lemn, hârtie. Treceam apoi la furnicile din ghivecele de pe balcon, gândaci mărunți care sub lupă deveneau insecte uriașe, cu detalii anatomice care-mi dădeau coșmaruri în nopțile de după experimentele noastre. Îl rugasem de multe ori să mă ia cu el la I.O.R, cum și alți părinți își luau copiii la serviciu, dar nu acceptase niciodată, așa că până la urmă încetasem să-i mai cer asta. Uneori, mă lăsa să stau lângă el când lucra, făcând infinite calcule matematice pe caiete mari, studențești, pe care apoi le umplea cu desene subțiri, într-un creion pe care-l păstra mereu perfect ascuțit. Îl ascuțea cu un cuțitaș care dispărea pe urmă în sertarul mesei din dormitor, așezată în paralel cu divanul greoi, cu ladă pentru plăpumi, unde dormeam ziua. Imaginea lui, înconjurat de lumina unei lămpi căreia i se spărsese abajurul, calculând la nesfârșit, cu cifre mărunte, cu ochelarii cu ramă groasă la ochi, o văd și acum, în visele de noapte, cum le zicea Mia.
Mia nu lucrase niciodată, ea trăia printre obiectele din casă, mereu în interior, făcând din fiecare ieșire o aventură care necesita pregătiri amănunțite. Dumitru era cel care se ocupa de întreținerea familiei. Care fusese întâi formată din ei doi, apoi venisem și eu, copil care apăruse fără să-l dorească nimeni, dintr-o legătură eșuată. Aveam trei ani când am ajuns în Stejarului, și prima întrebare pe care i-am pus-o Miei, așa cum chiar ea mi-a povestit mult mai târziu, când luasem deja hotărârea să accept bursa și să plec, a fost: „Pe mine de ce nu mă iubește mama mea?” Când mi-a spus asta, nu i-am înțeles motivele, dar mai târziu mi-a fost clar că ea își dorea o desprindere mai ușoară pentru mine, un răspuns la eterna mea întrebare legată de nevoia de a pleca. Sau poate nu era asta, dar eu așa am gândit, într-una din serile nesfârșite de plimbări insomniace prin Marais. Mereu ai căutat ceva, cred că voia să-mi spună, pe ea n-o s-o găsești niciodată, dar important e să o cauți, vei găsi cu siguranță altceva. Cred că ea se gândea la un bărbat, aș vrea să fie unul care să te iubească și pe tine, îmi spusese demult, într-unul din rarele ei momente de efuziune. Ce ar fi zis dacă ar fi știut că bărbatul era acum Andrei, că plecasem atâția ani ca să mă întorc tot aici, în cartier, în lumea de umbre a trecutului nostru fericit. Eram singurul copil din bloc a cărui familie era formată din bunici, singurul pe care nu-l vizitau părinții de ziua lui, dar în afară de niște înțepături dureroase, când le vedeam pe prietenele mele ieșind cu mamele în oraș, nu simțeam mare lucru. Mia primea uneori niște scrisori fără timbru și expeditor în cutia poștală, anonime pe care le citisem târziu, după moartea lor, pentru că ea le păstrase într-un sertar, printre acte și fotografii. Cred că răutatea din ele o afecta, dar nu mi-o arătase niciodată, asta era, încercasem să-i explic mai târziu celuilalt, lumea în comunism nu putea ierta nicio abatere de la imaginea familiei perfecte, care era compusă din mamă, tată și vreo doi, dacă nu patru, copii, mânca rațional și trăia modest, în care se muncea la fabrică și se mergea la școală și unde singura preocupare era clădirea socialismului. Unii își găsiseră rapid fericirea, cum zicea Mia, cu una dintre expresiile ei preferate, erau făcuți pentru viața aia. Totul era, în fond, foarte simplu și te scutea să te gândești prea mult la orice altceva decât la ziua de mâine, la lucrurile mărunte din care era făcută viața și care erau, și ele, bune, liniștitoare, suficiente. Și începea să-mi înșire nume de vecini care trăiau așa, simplu, în paradisul socialist, apoi trecea la partea cu „nouă ne-au dat o casă, în cartierul ăsta nou, frumos, curat” și sfârșea cu „tu ești un copil norocos, n-ai trăit un război, nu știi ce înseamnă să sune sirenele, să fugi de bombardamente, să treci prin foamete, ca noi”. N-am știut niciodată dacă gândea cu adevărat toate astea, după Revoluție n-a mai acceptat să vorbim despre ce fusese înainte, a șters timpul ăla ca și cum nici nu fusese, păstrând de acolo doar câteva lucruri care păreau totuși indispensabile. Unul era viața cu Dumitru (dar nu și moartea lui, care era trecută pe lista amintirilor interzise). Mult mai târziu, când am ajuns în Franța și am început să mă gândesc intens la ei, la viața din Stejarului, mi-am dat seama că, de câte ori mă trezeam noaptea și bâjbâiam pe hol, spre sufrageria unde stăteau până târziu, îngrozită că aș fi putut să nu-i mai găsesc, îi descopeream ascultând în surdină radioul, pe Europa Liberă. Era un aparat mai mare decât cel portabil, la care Dumitru repara în fiecare duminică, pe care-l țineau în spatele unei comode. Mia pretindea că n-au unde să-l mai pună, dar părea că de fapt îl ascund, deși nu exista niciun motiv rațional pentru asta. Nu știi niciodată cine îți intră în casă, spunea mereu, și avea dreptate, pe atunci casa era deschisă pentru prieteni, vecini, rude, copii din cartier. Mai ales copii, Mia îi aducea mereu pe toți la masă, gătea pentru câte un grup întreg șnițele din carne la cutie (erau niște cutii chinezești, mi se părea cea mai bună mâncare din lume) și prăjituri cu fructe de sezon. Indiferent de unde veneau, din ce familii, de la „case” (adică din vechea mahala, unde stăteau cei mai săraci) sau din apartamentele bogate, de trei sau patru camere, ale blocului. Cea mai influentă familie din bloc era a unui membru de la CC, fost ajustor mecanic, ai cărui copii nu se jucau niciodată cu cei din bloc sau din cartier, numai ei nu fuseseră nici măcar o dată la mesele Miei.
Dumitru era mereu plecat, și totuși multă vreme mi-am adus aminte de el ca de o prezență permanentă în casă. Doar în ultimii ani, înaintea morții, începuse să dispară seara la cârciuma Complexului, de unde venea bine dispus și doar ușor amețit, suficient însă cât să stârnească furia Miei, pe care n-o înțelegeam niciodată. După moartea ei, a trebuit să găsesc actele lor și ale casei. Am căutat înnebunită prin toate sertarele și, tot citind și aranjând, am dat de dosarul medical al lui Dumitru. Într-o fracțiune de secundă (cum ar fi zis Mia) mi-au trecut toate prin fața ochilor: cutia metalică, încă fierbinte, în care stătea seringa, mâinile asistentei care venea zilnic să-i fac injecția, sticluțele cu etichetă gri, pe care scria mărunt Trofopar, pe care mi le dădeau să mă joc cu ele, după ce Mia le curăța eticheta cu apă caldă și detergent. Aveam zeci de astfel de sticluțe, cu dopurile lor de cauciuc gri, cu miros amar, cu o mică înțepătură prin care intrase acul subțire al asistentei. „Întăritoare”, îmi spuneau când mă învârteam în jurul lor, refuzând să părăsesc sufrageria.
Ciroză într-un stadiu avansat, ăsta era diagnosticul. Și atunci mi-am amintit discuția mea cu Mia, despre accident și Dacia lui Serioja, și vorbele ei mi-au sunat clar în minte, chiar nu are niciun sens. Dar de ce nu îmi vorbise niciodată despre boala lui?
