(Continuare din numărul precedent)
Plină de sine, în spumele gloriei, cu epoleții bine fixați, te‑am sunat, monsieur Grișa. „Bună ziua, domnule Gălușneac. Mia Moisescu sunt, m‑ați sunat mai devreme, dar nu am putut să vă răspund, pentru că eram într‑o ședință foarte importantă la facultate, convocasem chiar eu echipa și nu ar fi fost politicos să răspund. Am văzut că ați insistat, dar chiar îmi era cu neputință”, ți‑am explicat eu, cu lux de amănunte, plină de importanță, și cred că ți‑aș mai fi turnat și alte detalii, ce‑au răspuns colegii, de exemplu, poate și o parte din discurs ți‑l reproduceam la telefon, totul dacă mă lăsai. Dar nu, mi‑ai tăiat din scurt macaroana, mi‑ai zis: „Doamnă, v‑am trimis pe Whatsapp un apartament, vă place, vreți să îl vedeți?” Am răspuns scurt, ca niciodată „da”. Dar acel „da” era plin de tristețe, că fix în cot te‑a durut de proiectul meu, de visul meu de a deschide un nou departament la Facultatea de Litere. Visul meu de a promova românitatea, de a face schimb de bune practici între două universități istorice. Instant, mi‑am dorit să te pun la respect. Am urcat în Renault‑ul meu Scenic, la fel de scenic ca activitatea mea universitară, și am pornit spre adresa dată de tine. M‑am rătăcit, normal. Eu mă rătăcesc și cu GPS‑ul pornit. Dacă roboțelul de acolo ar avea libertatea de a spune orice, m‑ar înjura mai des decât se înjură oamenii în trafic. Mi se întâmplă extrem de des să mă uit la traseu și să nu înțeleg unde naiba trebuie să cotesc. În acea zi, am scris „Alecu Russo 91”. M‑a scos la dracu’ în praznic în afara orașului, până m‑am prins, am pierdut 20 de minute. Din nou foarte calm și stăpân pe situație, mi‑ai zis că nu e GPS‑ul de vină. Și că dacă ar fi după tine, ai interzice prin lege șofatul femeilor. Am înghițit în sec. Ai zis‑o atât de autoritar. Știi, scriindu‑ți acum despre asta, despre prima noastră întâlnire, încerc să îmi imaginez ce s‑ar fi ales de tine dacă dădeai peste o feministă înrăită. Și știu câteva care ar fi dat cu tine de toate blocurile de pe Alecu Russo. Eu, cu toleranța mea exagerată, mai am de dat cu capul în câteva garduri. N‑am replicat decât cu „De ce?”. „Pentru că bărbații au nevoie de soții liniștite acasă, copiii – de mame iubitoare, nu de nervi întinși în trafic”, mi‑ai zis. Dar ai zis‑o cu atâta blândețe, încât m‑am mințit atunci că, cel mai probabil, nu ești misogin, ci un tată protector. Mai ales ținând cont de numărul de accidente zilnice din Chișinău. Pe această notă aproape familiară, l‑ai prezentat pe proprietarul apartamentului și am urcat la etajul 4 să‑l vedem. Drăguț, dar nu era ceea ce mi‑aș fi dorit eu. Am ieșit repede. Am intrat doar noi în ascensor pentru a coborî. Proprietarul a rămas să deschidă geamurile și să mai verifice anumite detalii prin casă. „Dar ce ar fi ceea ce vă doriți?” m‑ai întrebat răspicat, apropiindu‑te pervers de mult de mine, fixându‑mă cu privirea de sus la propriu, așa cum ești cu două capete mai înalt decât mine. „Habar n‑am, nu m‑am gândit!” N‑am să uit niciodată cât de gustos ai râs când am zis asta. În apogeul râsului, ai dat capul pe spate. Iar când ai revenit la poziția de drepți nu m‑ai râdeai. „Am înghițit guma”, mi‑ai zis cu ochii înlăcrimați. Pe semne că se dusese cam greu pe gât, am râs eu. Doar că eu n‑am dat capul pe spate. Ci am privit în jos, rușinată. Pentru că simțeam o atracție stranie față de tine. Nu mi se mai întâmplase. Și nu înțelegeam de ce. Oare pentru că îmi povestise frumos despre tine Elena? Poate, pentru că mi‑a zis că învățai bine, că nu ai avut nicio restanță, că ai fi fost un student care s‑ar fi clasat în topul studenților mei preferați dacă mă nășteam cu vreo 15 ani mai devreme și îți eram profesoară? Sau pentru că mi‑a zis că asculți muzică bună? Sau că ai mers la muzeu? Sau la Botoșani, ca să îl vezi pe Clayderman? De ce? Nici azi nu știu. Serios. Uite, acum, când îți scriu acest mesaj exagerat de lung, NU ȘTIU ce, nu știu DE CE. Mi‑ai propus să mă conduci până în centru sau oriunde am eu nevoie. Deși eram cu mașina, care, de altfel, era parcată pe la dracu‑n praznic – nici nu știu dacă stătea regulamentar –, am zis „da, ți‑aș fi recunoscătoare”. Și, evident, te‑am rugat să mă duci la universitate. Nu știu de ce, dar voiam să mă asigur că tu ai înțeles că ai de‑a face cu o doamnă profesor universitar. Și nu doar profesor universitar, ci și decan al Facultății de Litere. Și opțional, dacă rămâne timp, să‑ți mai povestesc despre proiectul meu, despre ideea mea de a deschide un nou departament, unul de Literatură română contemporană comparată. Încă nu știu cu ce, poate cu literatura americană, poate ucraineană, poate europeană, poate cu ea însăși în diferiți ani. Important să fie despre literatura română și să fie contemporană și comparată. Parcă mă și vedeam crescând ca un străjer în ochii tăi. Dar ai vorbit doar tu. Mai știi? Mi‑ai zis: „Ce bine că nu am nimic programat la agenție și pot să vă conduc, poate înțeleg ce anume căutați și vă ajut să rezolvați cât mai curând. Mi‑a explicat Elena despre dificutățile cu care vă confruntați și, da, nu este deloc indicat pentru o femeie atât de frumoasă ca dumneavoastră să îmbătrânească prematur din cauza nervilor consumați în trafic, nervi care nu se regenerează, știți, nu?” „Păi, sigur că știu, cum să nu știu. Normal că știu, păi, că doar sunt profesor universitar, știu totul despre nervi și neuroni. Știu și despre conexiuni neuronale și alte chestiuni pe care le știe orice profesor universitar, dar mai ales un decan. De exemplu, că avem 86 de miliarde de neuroni, iar fiecare poate avea până la 10.000 de conexiuni. Vă imaginați? Asta înseamnă că avem în cap o rețea la fel de complexă ca internetul, chiar mai complexă. Și asta – fără wi‑fi sau date mobile. Vă imaginați?” Ce tâmpenie! Mai mare aiureală nu știu dacă puteam să zic atunci, nu? Chiar aș vrea să îmi spui de ce, mă, afurisitule, te‑ai făcut că plouă? N‑ai zis și tu „wow! și cum e să fii profesor?”. Sau „vai, mi‑e milă”, „vai vă compătimesc, presupun că e foarte greu să lucrezi cu tinerii de azi”. Nu, nimic din astea. M‑ai ascultat, apoi, cu același calm cu care m‑ai întâlnit, de zici că ai fost și tu prin Indii, prin retreaturi spirituale sau în Mindfulness retreat, mi‑ai zis: „Mai ales pentru că știți și dumneavoastră despre pericolul ce vă paște pierzând conexiunile neuronale din cauza stresului, trebuie să rezolvăm cât mai curând problema. Și, da, hai, te rog, fără din astea – domnule, doamnă”. „Bine, Grișa”, ți‑am răspuns zâmbind. Apoi s‑a născut în capul meu de profesor universitar o întrebare firească, de‑ai ști cât am mizat pe un alt răspuns: „Ia zi‑mi Grișa, cum se face că directorul unei agenții imobiliare în propria persoană se ocupă de căutarea apartamentelor pentru clienți?” „Nu pentru orice clienți”, ai zis și mi‑a sărit inima ca o capră slobodă. Da, normal, eu nu sunt o oarecare, eu sunt profesor universitar, doctor în filologie, am publicat atâtea studii despre dramaturgia lui Crudu și curând lansez un proiect grandios, la fel de grandios precum a fost Podul de Flori. Doar că m‑am îndreptat prea devreme din spete. Ceea ce mi‑ai zis după m‑a pus la zid: „Știi, eu am iubit‑o foarte mult pe Elena. Nu știu nici măcar acum dacă am uitat‑o. A fost colega mea de facultate. Am avut o relație, dar nu a mers. I‑am greșit prea mult. Acum, dacă aș putea să o ajut pe prietena ei, poate mi‑aș mai spăla din păcate”. Straniu că mie Elena nu mi‑a zis despre asta. Mi‑a fost rușine atunci să îți spun că habar n‑aveam despre voi.
(Continuare în numărul următor)
