„Și războiul, și Putin se vor termina odată”
Enikő Dácz:„Ce opțiune îți mai rămâne în afară de-a rezista cât poți? Ce ar trebui
să facă? Dacă ucrainenii nu îi opresc pe ruși, atunci cine îi mai oprește?”
Dumitru Crudu: În timpul întâlnirii de la atelierul „Vlad Ioviță”, tu ai zis că războiul din Ucraina ne privește pe toți, indiferent că suntem sau nu vecini cu Ucraina, și când ai zis că ne privește pe toți, te-ai referit și la faptul că de felul cum se va termina depinde soarta noastră, a tuturor.
Nu este nimeni din Germania care ar putea să spună că nu e războiul lui, pentru că este clar că scopul acestui război este să schimbe ordinea europeană și mondială. Dacă dorim să trăim după ideile noastre, atunci ne privește în mod direct acest război. Este un război european, care acum are un front ucrainean, și e clar pentru toți că nu vrem să aibă și alte fronturi, dar poate să le aibă aproape în orice clipă.
Dumitru Crudu: Care au fost pentru tine cele mai grele zile din acest război, care continuă?
Cele mai grele au fost acele zile când am realizat că nu se va termina repede. Nu știu exact când a fost momentul ăsta, dar a fost un moment foarte șocant. În primele săptămâni de război am fost într-o conferință online cu colegii din Ucraina – și înainte mereu discutam despre literatură – și îmi aduc aminte de clipele acelea, stăteam la mine în cameră, acasă, și deodată când i-am văzut pe colegii mei din Ucraina, am trăit o mare emoție: m-am bucurat așa de mult că îi văd. Până atunci era normal, că da, dacă avem o conferință online cu ei, atunci o să-i văd neapărat. Dar în acel moment am realizat că într-o bună zi s-ar putea să nu se mai întâmple. Mi-am zis atunci: ce bine că ne vedem și ce bine că suntem! Un prieten ne-a spus un banc și noi am început să râdem și am râs mult atunci. Prietenii noștri ucraineni au un umor fantastic, făceau haz de necaz, iar noi râdeam de-a valma cu ei. După aceea, când m-am întors cu gândul la acel moment, zicându-mi că războiul este acolo, iar noi râdem aici, mi-am dat seama că nu va trece atât de repede cum speram noi. Pentru mine acesta a fost, cred, un adevărat șoc. Când am înțeles că războiul nu se termină repede, că va fi lung și în general nu știu cum se va încheia.
Dumitru Crudu: Ți-a apărut vreun sentiment de frică după ce ai înțeles asta?
Cred că tot timpul frica este acolo, undeva, în mintea ta, chiar dacă nu realizezi că ți-e frică. Dar cel mai clar sentiment era neputința. Deci, pentru mine cel mai îngrozitor lucru era să stau în pat acasă, seara, să mă uit la știri și să nu pot face nimic pentru oamenii din Ucraina. Aveam senzația că peste Ucraina se prăbușește ceva nemaipomenit de mare și tu te uiți și ești numai spectator, unde mai pui că ești și departe.
Pe prietenii mei din Ucraina îi telefonam foarte des și întotdeauna îi întrebam cum sunt, cum le merge, unde se află. După un timp am realizat că nu e bine ce fac, așa doar îi stresez, căci ei ce să-mi zică, să spună că e totul foarte aiurea? Clar că e prost. Ce să-mi zică altceva? Neputința asta a fost cea mai cumplită stare pe care am trăit-o în primele săptămâni de război. Cred că toți au trăit acest sentiment. Ce pot să fac eu? Să ajut. Și am ajutat. Strângând bani, bocanci sau insulină și expediindu-le oamenilor din Ucraina. Ne-am mobilizat toți din institut și am trimis ajutoare și atunci nu am mai avut timp pentru neputință. M-am implicat. Cu trup nu aveam cum să mă implic.
Dumitru Crudu: Înainte de război, revista la care lucrezi – „Spiegelungen” – a inițiat un concurs de proză în trei limbi (germană, ucraineană și română), competiția în limba română fiind câștigată de Mariana Codruț cu proza O nouă zi, care s-a dovedit a fi vizionară.
Toate prozele premiate la acest concurs le-am publicat într-o antologie și volumul s-a dovedit a fi vizionar. Cartea a apărut după ce a început războiul, dar textele au fost scrise cu mult înainte de război. Toată lumea care a ținut-o în mâini ne-a spus: voi ați făcut o carte despre război, deși nu asta a fost tema concursului. Mai multe proze scurte trimise la concurs, scrise înainte de război, au fost despre război. Până și graficienii au ilustrat cartea în aceeași direcție, cu toate că nu a fost intenționat.
Maria Ivanov: Asta e când literatura bate realitatea.
Dumitru Crudu: Urmărind felul cum s-au comportat și se comportă oamenii în timpul acestui război, ce te-a izbit mai tare? Care lucruri te șochează cel mai mult?
E îngrozitor tot ce se întâmplă. Pentru mine este clar că cel care invadază o altă țară și comite atrocități peste atrocități nu poate să aibă nicio scuză. Ce scuză poate să aibă cineva care îți distruge viața? Și tu cum îl întâmpini pe un om care intră la tine în casă pentru a te elimina? Clar că faci totul și trebuie să faci totul ca să-ți aperi viața. Deci, pentru mine asta nu se discută. Cel mai șocant pentru mine este atunci când cel care-ți invadează casa îți mai spune că nu-i place de tine pentru că ești fascist și te distruge. Și cum te aperi?
Dumitru Crudu: Cum crezi, ce linii roșii au încălcat soldații ruși? Să zicem, atunci când au ocupat Bucea?
Atâtea linii roșii au încălcat în acest război, linie roșie după linie roșie, încât eu mă întreb – de trei ani mă întreb – dacă a mai rămas în general vreo linie roșie neîncălcată.
Dumitru Crudu: Asta mă întreb și eu.
Dar tu crezi că a mai rămas vreuna?
Dumitru Crudu: Nici eu nu cred că a mai rămas.
Maria Ivanov: Chiar și acum, când se discută despre pace, se omoară copii.
Dar ce discuții sunt astea despre pace?
Maria Ivanov: Cel puțin, se discută.
Numai că astea nu sunt discuții. N-am fi în situația în care suntem dacă s-ar fi discutat înainte serios. Înainte, la Minsk, de exemplu. În 1992, în Budapesta, s-a discutat, au fost și garanții, și ce folos?
Dumitru Crudu: Cum va fi lumea după război? Cum va fi literatura?
Mi se pare foarte, foarte periculos ceea ce se întâmplă acum. Dar sunt de părere că oamenii trebuie judecați după fapte, și nu după ce spun. Hârtia poate să reziste la multe și nu numai hârtia știe ce se spune. De trei ani eu mă tot întreb când se va trezi Europa și abia acum văd că începe să se trezească. Adevărul este că eu nu mai cred în rațiune în acest moment. Deci, mi-am pierdut undeva crezul că oamenii se vor schimba. Nu, oamenii, după părerea mea, nu se vor schimba. Le trebuie un sistem care să-i schimbe. Printr-un șoc, de exemplu. Adică, nu știu dacă mă înțelegeți, dar… Deci, mi-am pierdut încrederea că omul se poate schimba de unul singur. Dar literatura este un teren unde schimbarea se poate imagina din mai multe perspective. Această multipersepctivitate poate fi o sursă și pentru societate.
Dar, în timp ce noi discutăm aici, acolo oamenii mor. De trei ani sunt uciși oameni nevinovați. Dacă suntem onești, nu ne-a schimbat războiul încă. Dar schimbarea de care spui tu eu nu o văd.
Dumitru Crudu: Ce îi face pe ucraineni să reziste? Ce îi motivează?
Au oare vreo alternativă ucrainenii? Sincer, eu nu o văd. Care este alternativa? Să se predea? Dar asta este egal cu a nu a mai fi cine ești. Lupta ucrainenilor este ultima lor șansă. Nu au alte soluții. Ce opțiune îți mai rămâne în afară de-a rezista cât poți? Ce ar trebui să facă? Dacă ucrainenii nu îi opresc pe ruși, atunci cine îi mai oprește? La început, m-am gândit că societatea rusă se va răscula contra lui Putin. Foarte mulți cunoscuți mi-au zis că sunt naivă și între timp mi-am dat seama că am fost naivă. Dar atunci eu chiar m-am gândit: cine se va duce să-l omoare pe celălalt pentru un vis imperial? Deci, cred că asta este problema cea mai mare al europenilor, că noi nu ne-am putut imagina că cineva este capabil să se ducă și să ucidă. Am crezut că peste această limită rușii simpli nu vor trece.
Dumitru Crudu: Pe tine războiul te-a schimbat?
Da. Da.
Dumitru Crudu: Si te schimbă in continuare.
Da. Am experimentat un fel de neputință, pe care n-am cunoscut-o înainte.
Dumitru Crudu: Neputința asta ne face, poate, să-l căutăm pe Dumnezeu.
După părerea mea, dacă nu ai o credință, ești o persoană foarte, foarte labilă. O artistă din Polonia cu rădăcini ucrainene mi-a zis că ea nu are nevoie de Dumnezeu, pentru că are arta. Și eu o înțeleg. După mine, important e să crezi, nu contează în ce. Mie războiul nu mi-a schimbat credința. Cred că dacă n-aș fi crezut înainte, probabil că aș fi fost zdrobită.
Dumitru Crudu: Și eu cred în Dumnezeu, dar am impresia că soldații ruși și‑au pierdut credința în Dumnezeu.
Crezi că au avut-o? Dacă ar crede în ceva, atunci n-ar fi acolo. Asta e clar pentru mine.
Dumitru Crudu: Nu ar fi omorât, violat.
Da. Nu ar fi violat, omorât, distrus, incendiat. Credință clar că nu au. Sau una pe care eu nu o înțeleg…
Dumitru Crudu: Putin nu le dă dreptul de-a avea opțiuni. Sau ucizi…
Sau te execut.
Dumitru Crudu: Așa e.
Și atunci vedem cea mai mare tragedie a rușilor, că ei sunt forțați să-l execute pe celălalt. Ca ei să nu fie executați.
Dumitru Crudu: Din păcate, cred că asta e tragedia societății ruse. Au și ei o tragedie. Tragedia lipsei de opțiuni.
Ce trebuie să se întâmple ca să zică nu, nu mă duc? Sau mă duc și nu trag.
Dumitru Crudu: Eu am înțeles ce se întâmplă acolo. E un stat polițienesc.
Te duce cu forța la război dacă nu te duci tu de bunăvoie.
Dumitru Crudu: Da. Numărul polițiștilor prevalează asupra numărului civilior.
Da. Bine, atunci nu îți mai rămâne decât să faci ceea ce au făcut mulți intelectuali din Rusia: să-ți faci bagajul și să te duci cât mai departe.
Dumitru Crudu: Noi nu știm care va fi finalul răboiului. Ne dorim ca războiul să se încheie cu victoria Ucrainei, dar eu mă întreb: oare ce trebuie să se întâmple acum în lume ca totuși războiul ăsta să se încheie, și să se încheie cu victoria Ucrainei?
Nu știu ce trebuie să se întâmple. Cred că ceva foarte șocant.
Dumitru Crudu: Poate un miracol.
Eu sunt de părere că fiecare trebuie să contribuie cu ce poate, căci totul se va termina odată. Și războiul, și Putin se vor termina odată, și imperiul se va termina odată. Dar până se termină, eu trebuie să vin cu acel mic strop de ajutor pe care numai eu îl pot aduce. Acolo unde este, fiecare trebuie să-și facă treaba. Și dacă fiecare va ajuta cu ce va putea, atunci nu are cum să nu se termine odată.
Maria Ivanov: Spuneai că n-ai fost, de când a început războiul, în Ucraina. Dar dacă ai primi o invitație, ai risca să mergi?
Da. Întotdeauna mi-e frică, dar dacă n-aș face ceva pentru că mi-e frică, atunci cum aș trăi mai departe? Frica face parte din viață. Dar să așteptăm, ar putea să se restabilească pacea și atunci o să mergem împreună. Eu și colegii mei deja de mulți ani ne zicem că imediat cum se va încheia războiul, o să ne ducem la Cernăuți.
Maria Ivanov: Asta și noi vom face. Atunci, ne reîntâlnim în prima zi, la Cernăuți, și facem un chef mare.
Poate că, până atunci, ne mai întâlnim la Chișinău.
