Urmăresc felul cum destinele individuale sunt afectate de marile evenimente ale Istoriei
Andreea Răsuceanu: „Literatura a schimbat în mine ceva fundamental, a făcut lumea mult mai suportabilă și a adus un plus de frumusețe și de adâncime fiecărei zile”
Ai participat la multe festivaluri și târguri de carte din Europa și Asia, dar și din alte părți ale lumii. Recent, ai fost și la Festivalul Zilele Literaturii Române la Chișinău, organizat de Editura Cartier. Cum ai caracteriza această ediție, la care au participat foarte mulți scriitori români de pe ambele maluri ale Prutului? Ai cunoscut un public nou. Se deosebește acesta de publicul din alte țări, să zicem, de cel din China?
Mi-a plăcut foarte mult la festival, îmi și doream de mult să ajung la Chișinău, auzisem cât de frumos e orașul. Totodată, admir o serie de autori de aici și m-am bucurat că m-am și întâlnit cu unii dintre ei. Festivalul mi s-a părut foarte viu, variat, nu știu cum au reușit organizatorii să se împartă între atâtea evenimente, multe desfășurându-se concomitent. De fapt, mi-a plăcut totul în cele trei zile petrecute la Chișinău: întâlnirea cu elevii de la Liceul „Spiru Haret”, lecturile, dezbaterile, discuțiile cu jurnaliștii culturali, plimbările în oraș și în afara lui. A fost o excelentă ocazie de a întări prieteniile deja existente și de a lega altele, noi. Publicul mi s-a părut foarte atent și empatic, dar există, sau cel puțin așa am perceput eu, și un spirit critic mai mult decât binevenit în felul cum el evaluează literatura. Într-adevăr, publicul e diferit de la o țară la alta. Constanta e că rămâne pasionat de literatură, chiar dacă subiectele, temele de interes sunt altele.
Te întâlnești cu cititorii tăi la lansările de carte. Dar comunici cu ei și după ce îți citesc cartea ca să afli ce cred despre romanele sau cărțile de istorie literară pe care le scrii?
Sunt foarte atentă la reacțiile cititorilor, îmi plac mult mesajele lor, orice observație, oricât de mică, e importantă pentru că spune ceva despre felul cum ai reușit sau nu să comunici ceea ce-ți doreai. Literatura rămâne în primul rând o formă de comunicare cu celălalt, nu cred că un autor scrie doar pentru el, în nicio circumstanță – chiar și literatura de sertar conținea o fărâmă de speranță că va ajunge cândva la Celălalt. Există, de asemenea, și reacții ale unor colegi scriitori, critici, deci ale unui public specializat, și ele îți dau o energie extraordinară.
În timp ce în România se scriu foarte multe romane autobiografice, tu faci o figură distinctă, romanele tale – O formă de viață necunoscută, Vântul, duhul, suflarea, Linia Kármán – nu sunt neapărat niște proiecții ale propriului tău eu în diferite personaje, cu toate că s-ar putea să aibă o legătură și cu viața ta, ci sunt niște romane despre celălalt, despre niște oameni din alte epoci și cu un destin total diferit. De ce ai preferat să scrii o literatură a alterității și nu una a ego-ficțiunii?
Cum le spuneam la festival și liceenilor de la „Spiru Haret”, eu cred că în literatură aproape totul e autobiografie. Chiar și atunci când vorbești despre personaje de acum două sau trei secole (sau mai ales atunci), tot despre tine vorbești. Scrisul ține întotdeauna de obsesiile personale, de un mod particular de a vedea lumea, este ceva atât de intim legat de autorul său, că acesta nu are cum să nu fie prezent peste tot în țesătura textului. Pe de altă parte, eu sunt un om foarte curios, îmi place să fac cercetare, să mă documentez, de fapt îmi place să descopăr lucruri despre alte epoci, să înțeleg cum se creează istoria, cum comunică ceea ce trăim azi cu trecutul. E un fir care leagă totul, așa mi se pare – spațiile geografice, dar și palierele temporale, prezentul cu trecutul –, și despre el am încercat să vorbesc în tot ce am scris. Cărțile mele sunt o investigare a acestui raport, dintre ceea ce pare în mod ireconciliabil diferit, dar care, la o privire mai atentă, se leagă și se continuă, generând semnificații surprinzătoare.
Cum și unde îți găsești subiectele sau temele cărților tale?
La început le descopeream în documente, mai ales cât am lucrat la teza mea de doctorat, dedicată evoluției unei străzi bucureștene, Mântuleasa. Pe urmă mi-am dat seama că de fapt cărțile mele pornesc de la idei abstracte cărora le caut contextul potrivit – locul, intervalul temporal, personajele, în diferite situații existențiale. În Vântul, duhul, suflarea am vrut să vorbesc despre câteva teme: trauma transgenerațională, drama primului născut, neiubit de mamă, un fel de Esau biblic, obsesia căutării adevărului, cu orice preț, chiar atunci când mărturiile din trecut sunt derutante, mistificatoare. Și despre suflul care animă totul, trecând prin lucruri și oameni, legând totul. Așa s-a născut povestea transfugului, un arhitect care traversează Dunărea înot în ultimul deceniu de comunism, lăsând în urmă o familie definitiv stigmatizată. Pe urmă am vrut să vorbesc despre înstrăinare, de fapt despre cum suntem cu toții, la un moment dat, Celălalt, străinul, și despre ce putem face pentru a reduce distanțele dintre noi. Pentru a explica mai bine aceste lucruri, în Linia Kármán am așezat în oglindă două povești despre imigrație, care au loc la distanță de două secole.
Care sunt mizele cele mai importante ale prozei tale?
Cărțile mele au în centru această viziune transistorică, despre care am vorbit deja, sunt romane ale memoriei, care urmăresc felul cum destinele individuale sunt afectate de marile evenimente ale Istoriei. Mă interesează reconstituirea unor epoci care au fost, dar în măsura în care ele sunt contexte istorice, sociale, în centrul cărora se află individul. Cazuri particulare, dar emblematice pentru un moment istoric sau altul, povești ale unor oameni care au fost sau ar fi putut să fie, deci o proză introspectivă, concentrată pe interioritate. Pe scurt, aș spune că mă interesează oamenii, în raport cu momentele critice ale lor.
Cărțile tale au fost traduse în multe țări din Europa, iar tu ai fost la multe întâlniri cu cititorii tăi din străinătate. Cum sunt cititorii tăi din străinătate?
Publicul e diferit, desigur, dar important e că sunt cititori interesați cu adevărat de cărți și autori care vin și din această parte de lume, că vor să afle lucruri despre istoria și cultura română și că au găsit informațiile acestea în romanele mele. În Spania, de pildă, cum era și firesc, au fost foarte interesați de lumea dinainte de Revoluția din ’89, mi-au pus tot felul de întrebări legate de regimul politic din anii ’80, unde e plasată acțiunea romanului Vântul, duhul, suflarea. La Paris, unde am avut mai multe evenimente, în librărie și la târgul de carte, erau în public studenți care învățau limba română și aveau cu ei romanele mele, spuneau că îi ajută cu vocabularul, mi s-a părut extraordinar. O foarte plăcută surpriză a constituit publicul bulgar, unde Vântul, duhul, suflarea a și fost bestseller al editurii la târgul de carte din iarnă. În seara în care am participat la festivalul Literary Talks din Sofia, s-au vândut aproape o sută de cărți. N-am ajuns niciodată la acest număr în România, el contează în măsura în care arată interesul publicului față de o carte și un autor (erau la vânzare ambele traduceri, din O formă de viață necunoscută și Vântul, duhul, suflarea).
Continuând întrebarea precedentă, te-aș întreba și despre cum au fost receptate cărțile tale afară. Criticii literari francezi, spanioli sau bulgari, bunăoară, au văzut aceleași lucruri pe care le-au menționat și criticii români sau le-au atras atenția alte aspecte ale scriiturii tale?
Într-o anumită măsură, da, dar au fost și lucruri care nu s-au spus în țară, cel mai des comparații cu autori străini. De pildă, un nume care a revenit în cronici și recenzii este cel al lui W.G. Sebald. Dar cred că s-a spus asta și la noi totuși, într-o cronică din „Observator cultural”. În Franța s-a spus că O formă de viață necunoscută este un roman singular și tulburător, scris cu o remarcabilă măiestrie stilistică, parte dintr-un proiect literar de anvergură. Lucrurile acestea s-au mai scris și în țară, dar firește că au o greutate specială când autorul lor e un critic străin, pentru care nu ești decât un nume necunoscut, care nu știe nimic despre palmaresul tău și judecă strict cartea.
Ce evenimente din viața ta te-au făcut să devii prozatoare?
Nu știu dacă le pot identifica punctual, cred că mai degrabă e vorba despre un cumul de factori, totul a început foarte devreme, în copilărie. La mine a început cu pasiunea pentru citit, mult mai târziu am avut impulsul de a scrie. Dar sigur că au contat toate evenimentele pe care le-am trăit și care m-au marcat, marile întâlniri, marile dezamăgiri, momentele când am descoperit cine sunt cu adevărat. Când am descoperit că pot să scriu, că aceasta e cea mai potrivită formă de expresie pentru mine, totul s-a schimbat. Literatura a schimbat în mine ceva fundamental, a făcut lumea mult mai suportabilă și a adus un plus de frumusețe și de adâncime fiecărei zile.
Ai scris foarte mulți ani și critică de întâmpinare și cunoști foarte bine proza contemporană, unde mai pui că ai și coordonat câțiva ani buni o colecție de proză românească la Editura Humanitas. Cum ai defini proza de azi? Care sunt marile romane românești de azi?
Se spune că este nevoie de timp, cel puțin 30-40 de ani, după dispariția unui autor ca literatura lui să fie corect evaluată și că ceea ce are un succes imediat e deseori sortit uitării. Nu știu dacă lucrurile stau chiar așa, dar cred că într-adevăr e nevoie de timp ca valoarea să se fixeze, fie și în sensul în care autorul trebuie să confirme, cu o a doua, a treia carte. Marile romane sunt cele pe care le știm cu toții, aparțin unor autori vizibili inclusiv internațional, sunt câteva vârfuri. E un moment bun pentru proză, mai diversă și consistentă cantitativ decât acum 20 de ani, să zicem, dar există și o anumită inflație, pe care n-ai cum să nu o observi.
La Zilele Literaturii Române la Chișinău ne-ai citit un fragment dintr-un nou roman. Când va apărea?
E un roman la care lucrez de doi ani și cred că va apărea în toamnă sau la începutul anului viitor, mai am de lucru la ultima parte. E romanul unei apocalipse, deopotrivă istorică și ecologică, dar una care se petrece lent, imperceptibil, manifestându-se mai degrabă ca sentimentul unui sfârșit continuu.
