Îi văd spatele
Respirația mi se îngreunează
Nu știu ce să fac
Să cobor scările
Sau să mă duc în cameră
El intră în bucătărie
Și eu repede mă strecor în odaia mea
Holul mi se pare interminabil
Ușa bucătăriei vine după mine
Răsucesc cheia de două ori
Și îi aud pașii, scârțâitul podelei
Vreau la baie
Nu am fost de dimineață
Mă întreb de unde vine
I‑am văzut doar spatele
Îmi este o frică nebună
Era el cel care.
Fac pipi în ligheanul negru.
O carte care reface treimea divină: corp, minte, suflet Stimată doamnă Luminița Suveică, v‑am văzut cu o carte în mână, pe care o țineați în
„Un scriitor nu seamănă cu nimic mai mult decât cu un copil înfricoșat care-și spune lui însuși o poveste, ca să adoarmă.” (Mircea Cărtărescu, Jurnal)
Viitorul treptat se fărâmițează. Se scurge în nicăieri. Nimic nu mai rămâne în așteptarea lui decât cioburile părerilor de rău. Zgârii trecutul ca să iasă
Afirmația noastră că totul este înțelegere are un corelat extrem de provocator în teza echilibrului: a avea înțelegere înseamnă a avea echilibru. Cu alte cuvinte,
Trebuie să ne cunoaștem trecutul, dar nu să îl idolatrizăm Dragoș Turea: „Adevăratul obstacol nu este Lenin din piatră” Trecutul nu trebuie demolat pentru a
Odaie albăMiez de zi albTăcere albăCuvinte strigate într‑o disperare albăcalmăcrispatăaproape divină Respirație tot rarăPuls tot mai rarAlbEcranul monitorului alb Nopți albe O zi infinit de
