„Dragă Virginia// Romanul se opri,/
se îndreptă de spate,/
se așeză pe ionica unui paragraf,/
privind disperat spre/
procedee, tehnici,/ fragmente de
capitole,/ personaje
doborâte/ de oboseală și/
se îngrozi la ideea că/ acest
morman urmează să fie/ pus… în iluzie.”
(Maria Șleahtițchi, Scrisori către Virginia Woolf, XII)
„Nu sunt un cititor de romane. În ordinea preferințelor mele de lectură, romanul a ocupat mult timp unul din ultimele locuri…” Așa își începea Nicolae Manolescu monumentalul său studiu despre romanul românesc – Arca lui Noe.
Nu aș fi bănuit, în neliniștiții mei ani de studenție la Facultatea de Filologie (cum se numea pe atunci) a Universității de Stat „Alecu Russo” din Bălți, că distinsa doamnă Maria Șleahtițchi ar avea această serioasă preocupare de a scrie un remarcabil studiu despre roman, în speță, despre romanul generației ’80, și nu doar cel românesc, ci (într‑un context) est‑european. Ne‑a predat Istoria Literaturii Române, Epoca Marilor Clasici, iar opera lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale ar fi fundamentul pe care s‑ar așeza o carieră – didactică și științifică – de admirat.
Pe lângă asta, țin minte și azi fascinația pe care am trăit‑o, ca un june cu capul în nori ce eram, la prima întâlnire cu poezia domniei sale. De altfel, găsim urme ale acestei deschideri și în poezia dumneaei. O dovadă în acest sens ar fi, bunăoară, poemul Citesc în pat romanul lui Crăciun, din volumul de debut O săptămână de poeme nescrise, apărut la Editura Cartier, în 1998: „citesc în pat romanul lui crăciun/ acte originale/cópii legalizate// personajul intră în librărie/ să‑și cumpere o carte o cumpără/ traversează urcă repede scările/ și cade – din roman bineînțeles –/ se ridică – la putere/ cu timp și cu spațiu – după care/ re‑intră în librărie/ să‑și cumpere o carte o cumpără –/ tot amintirile lui creangă –/ iese – tot în ploaie –/ traversează iute piața/ urcă din nou treptele/ întoarce‑te! îi strig/ acestea sunt alte trepte –/ de la casa culturii –/ de acolo urmează să‑ți iei tu/ copiile? confuzie// clădirea primăriei noastre/ nu are prea multe trepte/ una două poate/ clădire a consiliului popular/ n‑a existat și nu există la/ ștefănești un sat basarabean despre/ care nu se spune nimic în/ romanul lui gheorghe crăciun”.
În prefața la această – a doua – ediție, autoarea ne dezvăluie, de fapt, contextul și circumstanțele care i‑au determinat și menținut interesul pentru respectivul subiect de cercetare: „Elaborarea primei exegeze la Romanul generației ’80 ține de anul 1994 și urma să fie prezentată în Colocviul Internațional de Științe ale Limbajului «Totul este semn, semnul este tot?», de la Universitatea «Ștefan cel Mare» din Suceava. Era un text despre primul roman al lui Gheorghe Crăciun, Acte originale/Cópii legalizate. Comunicarea noastră aducea în discuție un scriitor care debutase în anul 1982, dar rămas încă necunoscut pentru cititorul român. Altfel cum ne‑am explica exclamația unui participant la acel colocviu că avem scriitori foarte interesanți în Basarabia. Mare îi fu uimirea când i‑am spus că, într‑adevăr, avem scriitori interesanți în Basarabia, dar cel despre care tocmai le vorbisem era un scriitor optzecist și un profesor universitar de la Universitatea „Transilvania” din Brașov. Astfel, romanul generației ’80, generație a propriei noastre identificări, a devenit, pentru noi, subiectul ultimelor trei decenii”.
Studiul de față denotă, întâi de toate, o osârdie bogată, elaborată ca o broderie pentru casa mare (or, vă amintiți, doamna Maria Șleahtițchi dedică un admirabil poem „neamului meu de țărani”), în care fiecare element combinatoriu se împacă și chiar se iubește cu celalalte.
Dacă primul compartiment urmărește o explicație a postmodernismului pe înțelesul tuturor, convocând ca instanțe aserțiunile lui Gianni Vattimo, Linda Hutcheon și Frederic Jameson, în cel de‑al doilea e scos în relief specificul romanului optzecist est‑european (un teritoriu mai puțin valorificat de exegeți și mai puțin cunoscut de cititorul occidental), în partea a treia sunt evidențiate particularitățile romanului optzecist românesc, pentru ca, în nesilită continuare, să enumere caracteristicile romanului postmodernist scris în stânga Prutului, ca, în cele din urmă, să ajungem la un tablou care să îmbrățișeze – generos & tematic – precedentele aspecte.
Doamna Maria Șleahtițchi înaintează cu busolă hermeneutică printre autorii și titlurile în cercetare. Iar limbajul studiului e unul la frontiera profunzimii academice cu ondulațiile beletristice, pentru că vocea criticului și a cercetătorului se îngemănează cu vocea profesorului cu vocație, dar și cu vocea poetului înzestrat. Ar fi de semnalat seducătoarele formulări metaforice, în egală măsură de precise și grăitoare. De exemplu: „Romanul Verbele auxiliare ale inimii (roman de referință al scriitorului maghiar Péter Esterházy, n.red.) reprezintă o artă narativă înălțată pe răni vii: pe rana sângerândă din trupul mamei și pe cea din sufletul fiului. Naratorul nu povestește o istorie. El folosește evenimentul ca pretext, după care totul devine listare, de parcă o mână nevăzută întoarce înainte și înapoi paginile memoriei, din care se desprind întâmplări, reacții, gânduri, asocieri, analogii, închipuiri, referințe, conexiuni interși trans‑textuale. În cadrul cu margini înnegrite păstos totul este posibil” (p. 60). La Andreï Makine: „Cercul ce închidea cu aflarea unui adevăr dramatic, care îi dezbracă prima amintire din copilărie de ornamentele imaginației” (p. 77). Sau: „Lorina Bălteanu a scris un roman cum ar croșeta o bijuterie, un roman ca o rochie de mătase cu trandafiri roz, care ar fi lăsat‑o paf chiar și pe tanti Muza” (p. 327). Ori: „La țâțâna lumii pe care o reprezintă romanul lui Emilian Galaicu‑Păun stă freudiana «polemică» între iminența morții și pulsațiile năvalnice ale libidoului. […] Scriitura este «femeia fatală» pentru autorul‑naratorul‑protagonistul acestui roman. De dragul ei și pentru ea se țese întreg și de viu drept în temelii, de la creștet pân‑în‑tălpă, de la merișoare pân‑la‑ochișori. Este sacrificiul fără de care scriitura s‑ar destrăma în van și‑n vânt, în vânt și‑n van” (p. 394‑395). Și tot aici: „Lumea se țese din fuioare de destin și scriitură, toarse, răsucite bine înainte de a intra printre firele uruiocului” (p. 386).
Pe lângă cele menționate, studiul mai întregește impresia că doamna Maria Șleahtițchi obișnuiește să vadă orice exercițiu literar panoramic, global, dar și în adâncime. Iar după ce trudește, în peste 400 de pagini, asupra romanului generației ’80, atât românesc, cât și est‑european, ajunge într‑un final la concluzia că: „Romanul pune în iluzie lumea, viața și ceva de dincolo de ele”.
S‑o credem, să n‑o credem? Eu, unul, nu văd de ce n‑aș face‑o.
